Pe 7 noiembrie o adolescentă de 13 ani a fost găsită fără suflare în incinta clădirii fostului hotel „Național”, situat pe bulevardul Ștefan cel Mare. Potrivit poliției, fata ar fi căzut de la înălțime, iar medicii sosiți la fața locului au constatat că adolescenta era fără suflare.
Dmitriy Polscin, unul dintre pompierii-salvatori care s-au deplasat la fața locului, a scris, după intervenție, un text despre tragedia unei astfel de misiuni: „Lucrezi în țipetele unei mame și în tăcerea sfâșiată a unui tată…”.
Mesajul pompierului Dmitriy Polscin, tradus în limba română:
„Nu e hype. E doar durere.”
„Noi, pompierii, nu prea avem voie să vorbim despre ce trăim în misiuni. Dar, când toată lumea deja a văzut tragedia de la fostul hotel „Național”, cred că nimeni nu mă va judeca dacă spun câteva cuvinte.
Nu caut atenție. Adevărul nu se măsoară în like-uri.
Echipa noastră a răspuns la acel apel. Când am ajuns, fetița deja căzuse.
Sarcina noastră era clară – s-o ducem cât mai repede și cu grijă la ambulanță.
Dar lângă ea era tatăl.
Noi nu suntem roboți…
Și, în timp ce făceam tot ce ține de procedură, în capul meu răsuna un singur cuvânt: „de ce?”
Pentru cei care cred că vreau să profit de moment – vă înșelați.
Nu vorbesc despre noi, nici despre meserie. Munca e muncă. Intervenția e intervenție.
Dar eu am copii.
Complicați, ca toți copiii.
O fiică, cam de aceeași vârstă cu fetița aceea. Și știți ceva? Nici ea nu spune niciodată ce simte cu adevărat.
Nu o cert, încerc să fiu prietenul ei. Dar tot e un zid între noi.
Mulți dau vina pe părinți. Dar care e vina?
Știu mulți tați care se străduiesc, vorbesc, ascultă…
Și totuși, nu reușesc să ajungă la inima copilului.
Mă gândesc des la expresia asta: „o generație puternică a crescut o generație slabă.”
Dar poate nu e slabă. Poate doar pierdută.
Și eu trăiesc cu întrebarea asta în fiecare zi.
Astfel de intervenții te frâng pe dinăuntru.
Lucrezi în țipetele unei mame și în tăcerea sfâșiată a unui tată…
Și apoi, când totul se termină, stai singur în liniște și te întrebi:
„Eu sunt bine? Acasă e totul în regulă? Îmi mai aud copiii cu adevărat?”
Trăim vremuri grele. Și, poate, ce urmează va fi și mai greu. Dar dacă măcar un părinte, după ce citește asta, va merge la copilul său și îl va îmbrățișa –
atunci n-am scris degeaba.
Condoleanțe familiei.
Putere și răbdare.
Nu știu cum se trece peste o astfel de durere.
Și, sincer, nici nu sunt sigur că eu aș putea”.