Originară din satul Tomai, raionul Leova, Lidia Oprea trăiește de peste un deceniu în Canada, unde conduce departamentului de marketing digital al uneia dintre cele mai mari companii de reciclare auto din țară.
Plecată dintr-un mediu marcat de lipsuri, aceasta spune că experiența de peste ocean nu i-a schimbat identitatea, ci a ajutat-o să-și descopere valoarea și să-și păstreze legătura cu rădăcinile. Lidia cultivă legume într-o grădină comunitară din Montreal, pune murături, gătește după rețetele mamei și își învață copiii să colinde. „Sunt fata care a crescut într-un sat dintr-o fostă republică sovietică și care astăzi gestionează bugete de marketing de milioane de dolari într-o companie canadiană. Nu spun asta ca să mă laud. Spun asta pentru că, uneori, cel mai mare lucru pe care îl poate face o societate pentru un om este să-i ofere șansa de a fi văzut pentru ceea ce poate, nu pentru locul din care vine.”
Lidia Oprea este originară din satul Tomai, raionul Leova, și provine dintr-o familie cu cinci copii, ea fiind mezina. Tatăl ei a decedat când avea 11 ani, după o perioadă îndelungată în care s-a confruntat cu probleme grave de sănătate. Mama a rămas singură să crească cei cinci copii, dintre care unul avea dizabilitate. La scurt timp, a plecat la muncă în Rusia, iar Lidia a rămas acasă, având grijă de sora bolnavă, de gospodărie și de animale.
„Copilăria mea s-a terminat devreme. La 12 ani, mama a plecat la muncă în Rusia, iar eu am rămas acasă cu sora mea bolnavă. Coceam pâine, aveam grijă de animale și de gospodărie. Atunci mă simțeam mare și importantă, pentru că puteam face lucruri de adult. Abia acum înțeleg că asta m-a ajutat fix cât m-a și traumatizat. Mi-au lipsit părinții, siguranța și multe dintre lucrurile de care orice copil are nevoie.”
Spune că a avut o copilărie specifică anilor postsovietici, marcată de „sărăcie, deficit și fabrica de staruri pe toloacă, cu microfoane din parfumuri ieftine”. Mult timp a crezut că încercările prin care a trecut au făcut-o mai puternică, astăzi însă consideră că acea perioadă i-a lăsat și răni.
„Mult timp, dintr-un mecanism de protecție, m-am uitat cu ochelari roz la copilăria mea și am spus că toate greutățile m-au călit și m-au adus unde sunt astăzi. O parte din asta este adevărat. Dar am înțeles că lipsurile și traumele ne însoțesc mult timp dacă nu le conștientizăm. Chiar și când ai de toate, poți continua să trăiești cu frica de sărăcie sau de gura lumii. Din copilăria mea au venit și ambiția, și reziliența, dar tot de acolo au venit perfecționismul, frica de lipsuri și epuizarea”, mărturisește femeia.
Cum a ajuns în Canada și cum a fost procesul de adaptare
În Canada a ajuns în 2015, la îndemnul unei prietene. Anterior, fusese în Statele Unite prin programul „Work and Travel” și știa deja cum sunt lucrurile pe continentul american, însă nu și-a dorit să rămână acolo. Procesul de legalizare era dificil și nu se vedea trăind într-o țară în care nu ar fi putut pleca să-și vadă mama atunci când și-ar fi dorit.
„Am aplicat amândouă la programul pentru tineri lucrători din Canada. Procesul a durat patru ani. Între timp, îmi trecuse și dorința de a pleca. Născusem un copil și parcă începeam să ne așezăm și în Moldova. Totuși, am spus «hai să încercăm», dar fără să dramatizăm plecarea și fără să ne fie frică să revenim dacă vom simți că nu este locul nostru. În acel moment, fratele și surorile mele erau în Italia și, logic, cel mai simplu ar fi fost să merg și eu acolo. Dar Canada îmi promitea ceva pentru care eu sacrificasem enorm: recunoașterea studiilor din Moldova și șansa de a lucra, în timp, într-un domeniu apropiat de pregătirea mea, nu doar în curățenie sau ca badantă.”
Acomodarea în Canada nu a fost dificilă pentru ea și soțul său. Vorbeau fluent engleza, iar cea mai mare provocare pentru Lidia a fost să accepte că pentru a rămâne în Québec trebuia să învețe limba franceză de la zero.
„Soțul meu, care în Moldova era manager de vânzări și, cum glumim noi, «lucra la iscălit documente», a mers în construcții. Eu am mers la școală să învăț franceza și am reușit să o învăț în șase luni. Sacrificiile imigranților sunt enorme, mai ales în primii ani, până îți găsești locul și simți că aparții noii țări. Uneori, mă uit în urmă și mă gândesc că dacă aș fi muncit acasă cu aceeași disciplină și aceeași perseverență, probabil, aș fi reușit multe și acolo. Dar cred că omul se descoperă cu adevărat atunci când iese din zona de confort. Iar imigrarea nu te scoate doar din zona de confort, ci te mută pe altă planetă, unde trebuie să înveți aproape totul de la început. Cred că asta este una dintre cele mai mari lecții ale imigrației: îți lași egoul acasă și începi de la minus zero.”
Cel mai dificil pentru Lidia a fost să se adapteze la iarna canadiană, despre care spune că este singurul lucru cu care, probabil, nu se va obișnui niciodată pe deplin. În schimb, verile, peisajele de toamnă, natura și parcurile naționale au făcut-o să îndrăgească tot mai mult locul în care trăiește. Un sprijin important în procesul de acomodare a fost comunitatea. Ea și soțul său au găsit un apartament într-un bloc unde locuiau mai mulți moldoveni și români, iar prieteniile legate acolo i-au ajutat să se adapteze mai ușor.
Descoperirile care au surprins-o în Canada
Printre primele diferențe pe care le-a observat după mutarea în Canada au fost cele legate de limbă și regulile sociale. Lidia a fost surprinsă să descopere particularitățile limbii franceze vorbite în Québec.
„Este un fel de «moldovenească», doar că localnicii sunt extrem de mândri de asta și și-au creat propriul patrimoniu lingvistic.” Un alt lucru care a impresionat-o a fost disciplina oamenilor în spațiile publice. „Oamenii așteaptă în rând la stațiile de autobuz. Se face un rând lung-lung și toți intră în autobuz în ordinea în care au ajuns la stație. Este o regulă nescrisă în Montreal și pentru mine a fost o imagine foarte interesantă a respectului pentru spațiul comun.”
Multiculturalismul este un alt aspect pe care îl apreciază. În Canada a cunoscut oameni din diferite colțuri ale lumii și a observat că mai multe culturi pot conviețui într-un mod firesc și deschis. În același timp, a descoperit că este o țară în care actele și procedurile administrative au un rol important. Fiecare cetățean trebuie să depună anual declarația de impozit, iar documentele și facturile sunt păstrate ani de zile pentru eventuale verificări.
Lidia a fost impresionată și de modul de organizare a procesului de învățare.
„M-a surprins cât de interesant și blând este programul școlar. O altă curiozitate este că în fiecare an copiii își schimbă colegii și profesoara. La început, nu înțelegeam logica, pentru că aveam nostalgia mea față de modelul în care înveți cu aceiași colegi ani la rând și simți că ai clasa ta. Aici am înțeles că acest model îi ajută pe copii să se adapteze mai ușor la schimbări și reduce favoritismul sau formarea grupurilor închise”, explică femeia.
Un „șoc cultural”, cum îl descrie ea, a fost legat de relația oamenilor cu locuințele. „Oamenii se mută foarte des, fie din chirie, fie chiar din propria casă. Noi, cei crescuți cu ideea că «casa părintească nu se vinde», ne atașăm altfel de o proprietate și ne este mai greu să înțelegem această mobilitate. În plus, majoritatea se mută în aceeași zi, pe 1 iulie. Este tot o lege nescrisă.”
Munca în una dintre cele mai mari companii de reciclare auto din Canada
În prezent, lucrează pentru cea mai mare companie de reciclare auto din Canada, o divizie a unui grup internațional lider în reciclarea metalelor. Compania recuperează o parte importantă din metalul provenit din automobile, reciclând anual aproximativ 100 de mii de mașini.
„Lucrez aici de nouă ani și este, practic, primul meu job în Canada. Spun «practic», pentru că înainte am făcut câteva luni curățenie și țin să menționez asta. Nu-mi plac poveștile care par perfecte și ascund partea cea mai importantă a drumului. M-am angajat inițial în call center, unde cumpăram mașini la telefon. După doar câteva luni, am fost promovată în departamentul de marketing, datorită atitudinii mele și a studiilor în jurnalism și comunicare pe care le aveam din Moldova”, spune tânăra.
În cei nouă ani de când muncește în companie, Lidia a ocupat cinci funcții diferite, iar în prezent este manageră a departamentului de marketing digital. Se ocupă de strategia de atragere a clienților pentru divizia de achiziție auto, coordonează proiecte cu echipe interne și agenții externe și gestionează campanii pe platforme precum Google, Meta și alte canale digitale.
„Nu am fost niciodată pasionată de mașini, deși am fost o fată destul de băiețoasă. Pentru mine, industria asta este despre sustenabilitate. Ideea că un lucru își poate continua viața într-o altă formă mă motivează foarte mult. Cred că acesta este și motivul pentru care am rămas aici atâția ani: simt că misiunea companiei se aliniază cu propriile mele valori și că munca mea contribuie la ceva mai important decât profitul unei companii.”
Tânăra afirmă că automobilul este unul dintre cele mai reciclate produse din lume. Anual sunt reciclate aproximativ 27 de milioane de automobile, iar peste 95 % dintre componentele acestora pot fi recuperate sau refolosite.
„Procesul este foarte bine organizat. Totul începe cu recepția automobilului și depoluarea lui: se extrag lichidele, bateria este recuperată, reîncărcată și revândută, la fel și anvelopele sau alte componente reutilizabile. Apoi mașina este amplasată în curțile noastre, unde clienții își pot demonta singuri piesele de care au nevoie, la un preț mult mai mic decât cele noi și cu disponibilitate imediată. Multe dintre aceste piese sunt încă în stare excelentă, iar reutilizarea lor este mult mai eficientă decât producerea unor componente noi. După aproximativ două luni, ceea ce nu a fost reutilizat merge la presare și reciclare.
Cred că rezonez atât de mult cu această industrie inclusiv pentru că vin dintr-o copilărie în care aproape nimic nu se arunca. Fiecare sârmă găsită pe drum ajungea agățată în gard, că sigur avea să lege cândva un sac sau un braț de ciocleji. Gospodăriile noastre erau surprinzător de sustenabile înainte să fie invadate de plastic. Sper ca într-o zi să revenim la multe dintre obiceiurile acelea, nu din sărăcie, ci din responsabilitate față de mediu.”
Grădinărit, tradiții și hore: „Să nu păstrezi patrimoniul cultural doar pentru tine, ci să-l dai mai departe copiilor”
După muncă, Lidia își dedică timpul pasiunilor care îi amintesc de copilărie și de R. Moldova, cea mai importantă fiind grădinăritul. În Montreal există grădini comunitare create de primărie, unde locuitorii pot solicita o mică parcelă de teren pentru a cultiva legume, flori sau plante aromatice. Fiecare grădinar are acces la apă și la infrastructura necesară chiar în mijlocul orașului.
„Eu nu am știut niciodată cât de mult îmi place să grădinăresc până nu am ajuns în Canada și am simțit dorul acela de pământ și miros de țărână. E clar că n-aș mai avea același entuziasm dacă ar fi vorba de câteva hectare și de rândurile interminabile de păpușoi la prășit. Acolo romantismul se termină repede. Aici am o astfel de grădină comunitară și an de an îmi plantez propriile legume. Dacă fac un calcul strict economic, cred că mă costă mai scump să mănânc o pătlăgică din grădina mea decât să o cumpăr din magazin. Dar nu-i despre bani. Acolo mă reîncarc. E una dintre cele mai bune forme de odihnă pentru mine după o săptămână petrecută în fața calculatorului.”
Lidia este pasionată și de dans, participând la activitățile comunității de moldoveni și români din Montreal. „Facem petreceri, dansăm hore și pentru câteva ore ai impresia că ai mutat Moldova peste ocean”, spune aceasta.
Totodată, femeia mărturisește că nu trece nicio toamnă fără să pregătească murături și conserve. „Fac ghiveci, adjică, dulcețuri și tot felul de bunătăți pe care le făcea mama. Cred că fiecare borcan pe care îl închid este, într-un fel, și o încercare de a păstra acasă ceva ce nu încape în bagaje”, relatează Lidia.
De asemenea, un rol important în familia ei îl au tradițiile, pe care se străduie să le transmită copiilor.
„Coacem cozonaci de sărbători, mergem cu colindatul, facem mesele de pomenire atunci când este cazul și încercăm să le explicăm de ce facem toate aceste lucruri. Pentru mine nu este doar despre tradiții, ci despre rădăcini și identitate. Cred că atunci când alegi să emigrezi, ai o responsabilitate în plus: să nu păstrezi patrimoniul cultural doar pentru tine, ci să-l dai mai departe copiilor tăi și să-l împărtășești oamenilor din jur.”
Cum vede R. Moldova de la mii de kilometri distanță
Privită de la mii de kilometri distanță, R. Moldova are pentru Lidia mai multe chipuri. „Prin ochii dorului de mamă, ai nostalgiei copilăriei și ai spiritului patriotic, Moldova este o mamă bătrână care își așteaptă copiii acasă. O țară în care încă miroase a pâine coaptă, a salcâm și a pământ reavăn după ploaie. O țară pe care o idealizezi de fiecare dată când ești prea departe de ea”, spune femeia.
Iar prin ochii copilului care a crescut acolo, Moldova este și „locul în care nu m-am simțit întotdeauna în siguranță”. Nu vorbește doar despre siguranța fizică, ci despre încrederea pe care ar trebui să o ofere instituțiile unui stat – de educație, sănătate, justiție și protecție socială. Consideră că mulți oameni pleacă nu doar din motive economice, ci și pentru a găsi mai multă stabilitate și predictibilitate. Din perspectiva unei persoane stabilite în Canada, Moldova pare o țară aflată încă în dezvoltare, unde ritmul vieții este diferit, dar totodată un loc unde oamenii păstrează încă simplitatea și ospitalitatea: „Oameni care împart ultima bucată de pâine cu un oaspete și gospodării în care o coadă de ceapă, o bucată de brânză și o roșie din grădină pot însemna o masă întreagă și multă bucurie.”
„Prin ochii moldovencei care le povestește canadienilor despre țara ei, Moldova este cea mai frumoasă țară din lume. Le vorbesc despre beciurile și vinurile noastre vestite în lume, despre dealurile cu vii, despre sarmale, despre oamenii gospodari și despre felul în care știm să primim un oaspete. Iar prin ochii fiicei care vorbește aproape zilnic cu mama ei care o cheamă acasă, Moldova este încă țara în care prea multe lucruri funcționează greu, economia șchiopătează, oamenii pleacă, iar stabilitatea nu e convingătoare.
Cred că adevărul este că Moldova e toate aceste lucruri în același timp. Cel mai greu lucru pentru un emigrant este să iubească o țară pe care uneori o critică și să critice o țară pe care nu a încetat niciodată să o iubească.”
„Dorul nu se rezolvă cu o sticlă de vin moldovenesc”
Pentru Lidia, cel mai mare dor rămas după plecarea din R. Moldova sunt oamenii dragi – părinții, frații și cei apropiați. În rest, poate găsi aproape orice are nevoie în Canada, inclusiv și produse moldovenești, însă nimic nu poate înlocui persoanele dragi.
„Dorul nu se rezolvă cu o sticlă de vin moldovenesc. Cel mai greu îl simți de sărbători. Tocmai de aceea cred că noi, emigranții, păstrăm cu o sfințenie aparte tradițiile. Mergem cu colindatul cu toată familia, coacem cozonaci, facem sarmale și ne întâlnim cu prietenii, unde dansăm hore și bem un pahar de vin de casă. Încercăm, pentru câteva ore, să mutăm Moldova la mii de kilometri depărtare.”
Lidia spune că dorul nu dispare niciodată complet, indiferent cât de bine este integrată o persoană în noua societate.
„Oricât de bine integrați am fi, dorul acesta rămâne. Uneori îl liniștești, alteori te răvășește din senin. Am cunoscut mulți oameni care s-au întors acasă pentru că nu au mai putut de dor, iar după un timp au plecat din nou. Nu pentru că nu și-au iubit țara, ci pentru că au înțeles că iubirea nu plătește facturile și nu pune mâncare pe masa copiilor.
În popor se spune că «mai aproape-s dinții decât părinții». Sună dur, dar cred că în spatele acestei vorbe se ascunde una dintre cele mai grele decizii pe care o poate lua un om: aceea de a pleca de lângă cei pe care îi iubește pentru a putea avea grijă de ei și de copii. Cred că asta este una dintre marile tragedii ale migrației. Pleci ca să le oferi celor dragi o viață mai bună, dar prețul este că nu mai trăiești viața alături de ei. Ratezi aniversări, sărbători, îmbrățișări și, uneori, chiar ultimele clipe. Sunt lucruri pe care nu le recuperezi niciodată. Și cred că orice emigrant, indiferent cât de bine îi merge, poartă în el această lipsă.”
„Canada nu m-a schimbat, dar m-a ajutat să mă descopăr altfel”
Privind în urmă la cei 10 ani petrecuți în Canada, Lidia spune că nu știe dacă o țară poate schimba cu adevărat un om. Consideră că transformările prin care a trecut sunt mai degrabă rezultatul vârstei, al experiențelor acumulate și al muncii depuse. Viața în Canada însă a ajutat-o să-și descopere valoarea și să-și păstreze legătura cu rădăcinile. „Mi-am adus cu mine covoare, păretare, prosoape țesute și multe alte lucruri care acasă, în zestrea din cămară, păreau doar niște obiecte adunătoare de molii. Cu timpul, am înțeles că ele erau, de fapt, rădăcinile mele. Cred că păstrarea identității și transmiterea acestor valori copiilor mei sunt linia de reper care ne ține «copăcel», indiferent de greutățile vieții. Canada nu m-a schimbat, dar m-a ajutat să mă descopăr altfel.”
A învățat să fie mândră de originile sale și de parcursul pe care l-a avut, de la copilăria din Tomai până la funcția de manageră în compania canadiană.
„Istoria mea de viață, care acasă îmi provoca rușine, aici este privită ca o dovadă de curaj și perseverență. Astăzi sunt o țărancă din Moldova mândră, care vorbește cinci limbi, pune murături, cultivă roșii într-o grădină comunitară și își impresionează colegii canadieni cu bucate tradiționale și istorii de supraviețuire rupte parcă din filme. Sunt fata care a crescut într-un sat dintr-o fostă republică sovietică și care astăzi gestionează bugete de marketing de milioane de dolari într-o companie canadiană. Nu spun asta ca să mă laud. Spun asta pentru că, uneori, cel mai mare lucru pe care îl poate face o societate pentru un om este să-i ofere șansa de a fi văzut pentru ceea ce poate, nu pentru locul din care vine.”
Un alt lucru important pe care l-a învățat în Canada este valoarea siguranței și a stabilității. Lidia consideră că într-o societate în care regulile funcționează oamenii au încredere în instituții și simt că munca lor este apreciată, energia nu mai este consumată doar pentru supraviețuire. Aceasta poate fi investită în creativitate, dezvoltare și curaj.
„Când oamenii se simt în siguranță, au libertatea să devină cea mai bună versiune a lor. Tare des îmi repet că, indiferent unde voi ajunge și ce succes voi avea, trebuie să am grijă să nu mi se urce nimic la cap. Vreau să cred că astăzi sunt mai simplă și mai sinceră decât am fost vreodată, deși trăiesc mai bine decât mi-aș fi imaginat în copilăria mea că este posibil. Nu sunt bogată pentru standardele Canadei, dar am tot ce îmi trebuie pentru o viață liniștită. Pe mine și o «pătlăjică» din grădină mă poate face fericită. Cred că acesta este unul dintre secretele fericirii: să fii recunoscător pentru ceea ce ai și să te compari cu propria ta viață de ieri, nu cu viața altora de astăzi”, afirmă femeia.
Potrivit acesteia, succesul adevărat nu înseamnă să uiți de unde ai plecat, ci să poți privi cu acceptare toate etapele prin care ai trecut.
„Astăzi mă simt împăcată cu toate. Cu fata desculță din Tomai, cu studenta care negocia între o călătorie cu troleibuzul sau un pateu de la cantina studențească, cu «venetica» care e manager de marketing în Canada, cu jurnalista nerealizată care scrie texte pe rețele de socializare despre copilăria în Moldova. Pe toate le port cu mine în aceeași valiză de emigrant și nu aș lăsa niciuna în urmă”, conchide Lidia.