Continuăm campania „Teatrul ca rezistență. Trei generații pe aceeași scenă”, o inițiativă care marchează cele trei repere ale zilei de 27 martie: Ziua Mondială a Teatrului, Ziua lui Alexie Mateevici și Ziua Unirii Basarabiei cu România.
Astăzi stăm de vorbă cu actorul Victor Untilă – unul dintre primii actori tineri care au ales să vină la Teatrul „Alexie Mateevici”, într-o perioadă în care instituția se redefinea și își căuta direcția.
Victor, tu ești primul actor tânăr care a fost angajat în echipa pe care o forma Elena Frunze-Hatman la Teatrul Alexie Mateevici. De ce ai acceptat, mai ales că, fiind proaspăt absolvent, probabil ți-ai fi dorit să te angajezi într-o instituție care este cunoscută și care e bine ancorată.
Pe atunci, TAM era pur și simplu o clădire, cu un repertoriu învechit, despre care știau foarte puțini.
Am acceptat pentru că am vrut să creez acolo unde nu exista deja o nișă bine definită. Eu de multe ori îi zic dictatură, fiindcă am observat și am simțit asta încă din timpul facultății. Persista o anumită dictatură în teatrele noastre. Poate nu e neapărat rău în totalitate, doar că eu nu puteam rezona cu ea și nici n-aveam cum, de asta am ales să vin la TAM. Plus că mi se pare foarte ușor și simplu să alegi să mergi într-un teatru care are o traiectorie clară, o politică repertorială deslușită, o echipă închegată (e un lux pentru un tânăr profesionist această alegere) și e cu mult mai greu să alegi să te duci acolo unde totul se construiește, se redefinește, urmează să se schimbe, iar TU să contribui la această schimbare. Să creezi, să te manifești și să fii vizibil, mai ales atunci când ochii sunt îndreptați spre scenele mari. N-o fac pe eroul acum, pretinzând că m-am sacrificat prin alegerea pe care am făcut-o, spun asta pentru că replicile colegilor din breaslă: Ce cauți tu la Mateevici? Ce viitor o să ai tu acolo? Ce-i asta TAM? Cine o să vină la voi? s-au depozitat pe raft și nu se uită. Fac parte din începuturile începuturilor mele. De asta, le propun un exercițiu de imaginație tinerilor actori absolvenți: când faceți alegerea de a merge într-un teatru sau altul ca să vă angajați, încercați să vă vedeți acolo peste 5 ani, să analizați parcursul vostru și să vă faceți un traseu de acțiuni; dacă vă place ceea ce vedeți, atunci let’s go. Mergeți acolo unde vă vedeți cu adevărat, nu unde vă îndeamnă și vă cheamă alții. Asumați-vă alegerea, pentru că sunteți responsabili de ea. Scena mare nu te face mai actor, numărul de spectatori în sală la fel și nici clădirea cu o istorie de 100 de ani. Actoria e despre dedicare și, dacă te dedici în totalitate și crezi în ceea ce faci, atunci teatrul se produce și într-o scenă fără istorie, pentru că tu ești cel care scrii istoria.
La TAM m-am angajat și pentru că mi-am dorit încă din timpul facultății să fac teatru independent. Adică, în ultimul an de facultate, eu chiar nu mă vedeam pe scenele teatrelor din Chișinău, pentru că îmi doream un altfel de teatru, cu texte contemporane, cu spectacole provocatoare. TAM mi-a oferit asta, pentru că și-a asumat aproape fiecare montare, având la bază texte contemporane foarte bune. Sunt și câteva excepții, dar care în viitorul apropiat, cu siguranță, vor fi reglate. În 2020 am făcut o alegere care n-a fost deloc ușoară, dar cu care azi, în 2026, mă mândresc.
Ce înseamnă pentru un actor tânăr să înceapă cariera într-un context în care arta nu este întotdeauna valorizată și mai ales când vine într-o instituție care se redefinește?
Nu vreau să zic că arta în 2020 nu era valorizată, fiindcă nu era vorba despre valoare atunci, ci despre Covid. Despre mască. Despre distanță. Despre izolare. Arta era izolată. Actorul purta mască, doar că nu masca meseriei. A fost o perioadă foarte dificilă, dureroasă, anxioasă și chiar depresivă pentru mine. Un început al carierei pe care îmi doresc din tot sufletul să nu-l trăiască niciodată un tânăr profesionist din orice domeniu, dar mai ales tinerii din domeniul artistic. Acest început m-a marcat, m-a modelat și mi-a tăiat din aripi. E ca și cum ai învăța să zbori timp de patru ani de zile și, când în sfârșit ai reușit și ai început să te ridici de la pământ, ești prins și băgat în colivie, iar la colivie i s-a pus lacăt. Scriind acum toate astea, simt cum se adună în mine: revolta. Acea revoltă a tânărului actor cu acte în regulă și fără scenă. Un GOL pe care n-am reușit să-l umplu nici până azi. Și faptul că eram într-o instituție care abia se redefinea, asta nu conta absolut deloc, fiindcă colegii mei din instituțiile definite simțeau exact acel GOL, în care cădeam cu toții pe zi ce trece. Eram cu toții în aceeași barcă și nu conta apa, pentru că oricum nu pluteam – stăteam pe țărm, blocați.
Mulți actori tineri sunt nevoiți să aibă mai multe joburi pentru a putea continua această profesie. Cum arată această realitate în cazul tău?
O întrebare dureroasă, dar e o realitate pe care sunt nevoit s-o privesc zilnic în oglindă. Această realitate mă depășește, fiindcă acum, în ultima perioadă, s-a înrăutățit considerabil din toate punctele de vedere. Va trebui să fac niște alegeri care nu sunt deloc ușoare, dar care vor fi decisive. Când eram copil, credeam că adulții sunt cei mai fericiți, că sunt cu adevărat liberi și că dețin toată puterea; azi realizez contrariul: nu sunt deloc liberi, depind de puterea celor care îi conduc și care le distrug fericirea. Și nu banii sunt problema în totalitate, ci oamenii. Mai ales acei care n-au nicio treabă cu meseria asta și care habar n-au ce înseamnă TEATRU, dar care fac reguli și legi, pretinzând că scot cultura din impas. Mi se face rău și mi-e scârbă, vreau să fiu copil și să cred din nou în vise, și mai mult decât atât, vreau ca ele să se îndeplinească.
Te-a făcut această constrângere financiară să vrei să renunți la actorie, dar mai cu seamă la teatru? Dacă da, ce te-a oprit să n-o faci?
La actorie niciodată. E ca și cum aș renunța la aer, oricât de patetic n-ar suna. Actoria este meseria care face parte din mine sau eu fac parte din ea… E un circuit închis care nu poate fi rupt nici de mine, nici de tine, de nimeni… poate doar de moarte.
Crezi că teatru are viitor, sau odată cu dezvoltarea AI-ului și ale altor instrumente, va dispărea?
Teatrul nu va dispărea niciodată. Dar niciodată, niciodată! Poate doar dacă omul va fi înlocuit sau dacă el însuși va dispărea. Dar, atâta timp cât OMUL există, se naște, trăiește, se bucură și îl doare SUFLETUL – teatrul va exista. Oamenii au nevoie de oameni. De emoții vii. De simțuri adevărate. De dialog direct și de trăiri firești, naturale și reale. Iar teatrul cu asta se ocupă, asta-i misiunea lui. AI-ul o să se dezvolte extrem de mult, o să facă multe minuni, dar tot artificial o să rămână. Există o mare diferență între natural și artificial: artificialul niciodată n-o să poată domina naturalețea, fiindcă tot ce-i artificial din naturalețe s-a născut.
Cum vezi locul teatrului în viața generației tinere?
Ca unul primordial, esențial și mega necesar. Teatrul nu este un moft, ci o necesitate, iar tânăra generație trebuie să înțeleagă asta. Dar, ca să înțeleagă, trebuie să li se vorbească despre el de mici, din momentul când deschid abecedarul.
Cum să convingem tinerii să vină mai des la teatru? Ce ar trebui să știe ei despre teatru, ce încă nu știu?
Tinerii n-au nevoie să fie convinși, ei au nevoie să fie îndrumați. Să existe cineva care să-i îndrume, nu să-i convingă. Pe mine personal, când vrea cineva să mă convingă, am impresia că vrea să-mi bage ceva pe gât. Ceva ce pretinde el ca fiind foarte, foarte bun și atunci eu refuz. Lasă-mă pe mine să mă conving singur de asta.
În teatru, convingerea se produce în sala de spectacole, nu vociferând discursuri lungi, obositoare. Teatrul este în primul rând despre a simți și abia după despre a înțelege. Iar tinerii de azi au nevoie SĂ SIMTĂ mai mult ca niciodată.
În ce fel crezi că teatrul poate deveni o formă de rezistență pentru un actor aflat la început de drum? Pentru tine personal, care este principalul rol al teatrului?
Nu teatrul trebuie să fie rezistența actorului, ci dorința actorului de a face meserie trebuie să fie rezistența în teatru. Mi-ar plăcea să cred că există un echilibru și că teatrul e o formă de rezistență pentru actor, dar nu vreau să vă mint. Pe mine în teatru mă ține dorința nebună de a face această meserie și responsabilitatea și dragostea față de public. Mai mult nimic. Am aproape cel mai mic salariu din industria muncii, pentru că teatrul în Republica Moldova nu este salarizat, ci subvenționat. Sunt foarte multe ofuri, lacune care te distrug ca om. Nu-i deloc ușoară această meserie. Cred că o fac doar cei care nu pot fără ea. Restul pur și simplu nu rezistă, cedează.
Pentru mine, teatrul trebuie să provoace. Teatrul trebuie să educe și să te lase cu întrebări. Să te aline și să te scuture în același timp. Să te facă să râzi și apoi să te facă să plângi. Să trezească în tine emoții și să te răscolească pe interior. Din sala de spectacole trebuie să pleci mișcat și diferit de cum ai intrat.
Teatrul „Alexie Mateevici” a fost, de-a lungul timpului, un loc în care mai multe generații de artiști au ales să rămână și să creeze, în ciuda dificultăților. Ce înseamnă pentru tine această formă de rezistență prin teatru, în condițiile actuale?
Foarte bună întrebare. Această formă de rezistență înseamnă să-mi testez limitele. Sunt mega curios să văd până unde o să ajung și când o să spun: STOP.