Născută la Sărătenii Vechi, Augustina Reniță-Mirjol este absolventă a Universităților Sorbona și Oxford. De două decenii este stabilită la Paris, unde muncește în cadrul unei companii internaționale. Este pasionată de pictură, dar și de scris. În cadrul Bookfest 2024, la Chișinău, a lansat prima sa carte – „Picătura de artă”.
„Eseurile Augustinei Reniță-Mirjol m-au luat prin surprindere. La noi, despre artă se scrie fie încruntat-teoretic, în termeni profesorali, fie cu excultări școlărești ce trădează amatorismul… Textele tinerei autoare nu pretind însă la cugetări și aprofundări abisale referitoare la temele pe care le frecventează – de aici și titlul lucrării ales cu mult bun-simț: Picătura de artă. Fiecare fascicul are dimensiunea modestă a unei tablete care se fixează fie pe un artist (Vermeer, Micul Eden de la Mitoc, Fereastra de la Tiraspol ș.a.), fie pe un fenomen (Limbajul albastrului), fie pe o operă anume (Un alt unghi). Sau sunt reflecții combinatorii, îmbinând efuziunile liric-emoționale cu notele de călătorie”, scrie criticul literar Eugen Lungu.
Am reușit să aflăm de la autoare mai multe despre prima sa carte, dar și despre cum se pictează și se scrie departe de casă, la Paris.
— „Picătura de artă” este în topul celor mai solicitate cărți la Bookfest 2024. Până la urmă, o astfel de decizie este a cititorilor. Să însemne acest fapt că va urma o ediție adăugită sau un nou volum?
— Aș dori să o luăm de la început. Înainte de a scrie aceste eseuri despre artă, m-am întrebat dacă are rost să mă aventurez, în condițiile în care există o vastă literatură de specialitate. M-am străduit să evit capcanele grafomaniei și, la îndemnul mamei, m-am îndepărtat de o scriitură aridă și impersonală. Aceste eseuri au fost publicate, „picătură cu picătură”, pe parcursul a patru ani pe o rețea de socializare. Susținerea cititorilor și încurajarea acestora de a le publica mi-au dat aripi, iar validarea textelor de către criticul Eugen Lungu a încununat această aventură. Volumul „Picătura de artă’’ are o puternică tentă personală și poate că anume acest aspect a intrigat publicul. Le sunt recunoscătoare cititorilor, acestor minunați ambasadori ai cărții. Sunt bucuroasă că volumul meu de debut este apreciat și sper ca interesul pentru lectură să se mențină. Între timp, voi continua să scriu și alte „picături”.
— Cum a fost, după 20 de ani de viață în Franța, să-ți lansezi prima carte la Chișinău?
— A fost o lansare de vis, într-o sală arhiplină, în cadrul unui eveniment cultural de anvergură (Bookfest), cu vorbitori excepționali și un public iubitor de carte. Mulți dintre protagoniștii „picăturilor” au fost în sală, alături de rude și prieteni dragi. Nicăieri în lume nu aș fi trăit aceste emoții cu aceeași intensitate. Iată doar un exemplu. Cu două ore înainte de lansare, am decis să punem la punct ultimele detalii cu prietena mea, scriitoarea Anda Vahnovan, moderatoarea evenimentului. Întâmplarea a făcut să alegem cantina Universității de Stat din Moldova – aceeași cantină studențească unde au mers cu aproape cinci decenii în urmă părinții mei!
Mă gândesc adesea cât de dureros a fost pentru bunicii mei albul iernilor siberiene din Gulag
— În unul din eseurile tale constați că „albul nu poate fi niciodată cu-adevărat alb”. E o constatare ce vine încă din anii copilăriei, din viața de cămin a familiei tale. Dacă ne distanțăm de la faptul că albul e din lumea culorilor, aplicând acest gând al tău la viața de zi cu zi, ce ai avea de spus astăzi?
— Din punct de vedere optic, albul este considerat o non-culoare. Puțini pictori ar renunța însă la faimosul alb de titan. Albul este mereu actual, așa cum am putut constata anul acesta la expoziția de la muzeul „Orangerie”, dedicată celor 45 de nuanțe de alb ale lui Robert Ryman. Albul, prin amestec, are capacitatea de a spori sau diminua intensitatea oricărei culori. Acesta m-a descumpănit întotdeauna prin natura sa înșelătoare și capacitatea de a evoca contradicții frapante – simbol al purității, al calmului și al angoaselor deopotrivă. Mă gândesc adesea cât de dureros a fost pentru bunicii mei albul iernilor siberiene din Gulag.
De-a lungul anilor, am excelat în capacitatea mea de a aduna obiecte de tot felul. Iar cine spune obiect, spune culoare. Îmi place să fiu înconjurată de tot ce este viu și colorat și apreciez asocierile îndrăznețe de culori.
— Ai dedicat această carte părinților tăi, pentru că…?
— Sunt pilonii și busola mea; sunt modele de verticalitate și profesionalism ce nu au tolerat niciodată mediocritatea și jumătatea de măsură. O zi în care nu discut cu ei este una fadă și irosită. Părinții sunt primii cititori ai „picăturilor” și cei care, binevoitori, îmi reamintesc să nu mă las absorbită de cotidian și să pun mâna pe peniță (fac parte din categoria celor care mai scriu cu cerneală, de preferință, neagră ca pana corbului).
— Cum e să scrii picăturile de artă locuind la Paris, în apropiere de cel mai mare muzeu de istorie și artă din Franța – muzeul „Luvru”?
— Este un privilegiu să ai un acces nelimitat la cel mai mare muzeu din lume. Vin adesea la prima oră, în timpul nocturnelor sau la conferințe. Dincolo de capodoperele de pe simeze, găsesc la librăria Luvrului un număr impresionat de monografii, studii, albume și cataloage ale marilor expoziții trecute și curente. Universul meu artistic nu se limitează la Luvru. Muzee precum Orsay, centrul „Pompidou” (cu atelierul lui Brâncuși), l’Orangerie, Jaquemart-André, Carnavalet, Cluny, Guimet, Musée du quai Branly, Muzeul Bibliotecii Naționale (BnF), micile și marile galerii, sunt o sursă constantă de inspirație. Merg de câteva ori pe an la Giverny pentru a-mi scălda privirea în grădina lui Monet. Mă bucur din plin de biblioteca mea din Paris, de volumele prețioase adunate de-a lungul anilor, îndeosebi cele din secția „Artă”, ce a fost extinsă considerabil în anii studenției la Oxford. Mai multe „picături” au fost scrise urmare a vizitelor în atelierele artiștilor plastici basarabeni.
Mi-a părut inutilă tentativa de a explica intraductibilul „dor”, ce înseamnă o „doină”, „Casa Mare” sau simbolismul gutuiei
— Dacă ar fi tradusă în limba franceză, cum ar fi percepută de francezi cartea ta?
— Acest volum este, mai întâi de toate, o revenire Acasă. Am ales în mod deliberat ceea ce îmi este mai aproape de suflet – limba mamei, căci după cum ne spune sublimul vers al lui Grigore Vieru, „Ci doar în limba ta/Durerea poţi s-o mângâi,/Iar bucuria/S-o preschimbi în cânt.”
Sunt stabilită la Paris de peste două decenii, unde scriu și redactez cel mai mult în limba mea de lucru, engleza. Aș fi putut să scriu, fără prea multă bătaie de cap, „Picătura de artă” în franceză sau în engleză, însă problema nu s-a pus la început. Mi-a părut inutilă tentativa de a explica intraductibilul „dor”, ce înseamnă o „doină”, „Casa Mare” sau simbolismul gutuiei în conștiința românească și multe altele. Le-aș fi diluat esența și aș fi ajuns, în cel mai bun caz, la niște aproximații. În cazul traducerii „picăturilor”’ în franceză sau în engleză, cititorul le va percepe în funcție de sensibilitatea și experiența sa culturală. Cititorii sunt plini de surprize și sunt sigură că vor găsi interpretări și nuanțe pe care nu mi le-aș fi imaginat.
— Cum faci față trăind între pictură, scris, familie și munca în cadrul unei mari companii internaționale?
— Cotidianul îmi mobilizează o bună parte din resurse și mă ține într-o stare de vigilență continuă. Activez de aproape 10 ani în aceeași companie internațională, unde nu am dus niciodată lipsă de proiecte mari. Am învățat din mers să gestionez multiplele responsabilități pe plan personal și profesional, între care există o anumită complementaritate. Aceasta implică multă rigoare, un joc de echilibru logistic și emoțional, dar, mai presus de toate, susținerea necondiționată a familiei mele.
Aneta Grosu