Într-o perioadă în care teatrul nu mai este doar un spațiu de reprezentare, ci unul de rezistență, am vrut să înțelegem mai bine cum se construiește, în timp, legătura invizibilă dintre scenă și spectator. Cum se naște această relație? Ce o face să reziste? Și ce rol are publicul într-un teatru care își asumă să provoace, nu doar să ofere confort?
Despre toate acestea am vorbit cu Nina Lefter în cadrul campaniei „Teatrul ca rezistență. Trei generații pe aceeași scenă”.
Cum se formează, în timp, relația dintre un teatru și publicul său?
Această relație aș vedea-o ca pe o formă de supraviețuire reciprocă. Într-o prietenie lungă, celălalt îți știe toate etapele. La fel e și aici. La început, publicul vine la teatru din curiozitate sau pentru un titlu cunoscut. Este faza în care teatrul își propune o identitate. Publicul simte dacă ești onest. Dacă spectatorul pleacă acasă cu o întrebare, nu cu un răspuns, se naște dorința de a reveni. În timp, teatrul devine un punct de reper pe harta emoțională a orașului. Mersul la spectacol încetează să mai fie o ieșire ocazională și devine un ritual de igienă mentală. Se formează un nucleu de spectatori care recunosc stilul regizoral și amprenta actorilor. Publicul începe să înțeleagă limbajul specific al acestui teatru. Nu mai e nevoie de explicații; o privire a Ninei către rândul trei spune deja o întreagă poveste celor care o cunosc de ani de zile. Chiar și când un spectacol este dificil sau inconfortabil, publicul fidel rămâne, având încredere că teatrul are ceva important de spus. E ca într-o prietenie: ești acolo și la bine, și la greu.
Cât de mult contează comunitatea din jurul unei instituții culturale și cum menții această comunitate?
O instituție este vie doar dacă răspunde nevoilor comunității sale. Dacă publicul nu se regăsește în poveștile de pe scenă, instituția devine irelevantă. Deși o comunitate loială este cea care cumpără bilete și când spectacolul este „greu” și cea care apără instituția în fața tăierilor de buget sau a crizelor politice. Membrii comunității sunt cei mai buni ambasadori. Un spectator care pleacă răvășit de un spectacol va convinge alți cinci prieteni să vină, creând o reacție în lanț bazată pe încredere, nu pe reclamă plătită. Menținerea comunității este un exercițiu de constanță și onestitate. Nu e suficient să vinzi un bilet, trebuie să cultivi o relație. Teatrul, probabil, trebuie să fie un loc unde poți sta la o cafea, unde poți citi o carte, nu doar un loc unde intri la fix și pleci la aplauze. O comunitate se menține oferindu-i Adevăr. Dacă publicul simte că instituția este un spațiu de libertate și onestitate, el nu va pleca niciodată. Se va întoarce mereu pentru că acolo „se simte văzut, auzit, ascultat”.
Există spectacole care nu sunt ușor de consumat, iar unul dintre ele este chiar monodrama în care joci tu, „Și ce va fi cu noi acum?” de Dumitru Crudu. Totuși, ele sunt esențiale din punct de vedere social. Probabil că deja ai reușit să-ți creezi o impresie: cum reacționează publicul la astfel de propuneri?
Spectacolul „Și ce va fi cu noi acum?” nu este o invitație la relaxare, ci o invitație la o confruntare. Textul lui Dumitru Crudu, prin natura sa, „taie în carne vie”, iar ca actriță simt că rolul meu nu este să „plac” aici, ci să fiu un conductor între o realitate dură și confortul scaunului din sală. Asta, probabil, și-a propus și regizorul acestui spectacol, Sergiu Chiriac, alături de care am trudit mult și chibzuit. Din perspectiva experienței mele cu acest tip de propuneri „grele”, iată cum văd eu reacția publicului și de ce acest disconfort este, de fapt, o formă de respect față de spectator: la un astfel de spectacol, reacția nu sunt aplauzele imediate. Există o tăcere care se instalează în sală — o tăcere grea, aproape fizică. Chiar dacă spectacolul este „greu de consumat”, oamenii apreciază faptul că teatrul nu îi tratează ca pe niște copii care trebuie distrați, ci ca pe niște adulți capabili de empatie profundă. Reacția lor este una de recunoștință post-traumatică: „M-a durut ce am văzut, dar am avut nevoie să simt asta ca să rămân om.” Publicul pleacă de la spectacol discutând despre „ce facem noi cu viața noastră?”. Aceasta este victoria unui spectacol greu: transformă consumatorul în cetățean. Întrebarea din titlu nu îmi aparține doar mie, pe scenă; ea devine întrebarea spectatorului când iese din teatru. Reacția publicului la acest spectacol este cea mai onestă formă de aplauze. Uneori, cele mai lungi aplauze sunt cele care încep în mintea omului abia a doua zi dimineața, la cafea, când încă se gândește la ce a văzut. Acest spectacol este o „bombă cu ceas” în această perioadă, din punct de vedere artistic, întrucât avem războiul în „coastă”. Acum îl privim cu teama celor implicați, dar după război el va căpăta greutatea unui document moral. Va fi momentul în care publicul nu va mai privi scena ca pe o știre de la ora 8, ce transmite frică pentru siguranța zilei de mâine, ci ca pe o oglindă în care își analizează propria umanitate salvată sau pierdută în timpul conflictului.
Cum poate teatrul să invite spectatorii să descopere texte și teme mai complexe?
Cea mai bună metodă de a introduce o temă complexă este să o ambalezi în ceva accesibil. Nu trebuie să „convingem” publicul prin argumente logice, ci să-l seducem prin emoție. Un spectator care plânge sau râde la o scenă complexă este un spectator care a înțeles tema fără să aibă nevoie de un dicționar.
Ce rol are fidelitatea publicului pentru viața unui teatru, dar și pentru viața unui actor?
Un teatru cu un public fidel nu este doar o clădire, ci o comunitate. Când un teatru știe că are spectatori care au încredere în „brandul” său, își permite să monteze texte dificile, experimentale sau teme complexe. Fidelitatea oferă siguranța că publicul va veni nu pentru că piesa e celebră, ci pentru că are încredere în viziunea acelei instituții. Actorul nu joacă în vid. Când vezi în primele rânduri fețe cunoscute, spectatori care te-au urmărit în zece roluri diferite, se creează o complicitate unică. Ei îți cunosc parcursul, îți înțeleg subtilitățile și „cresc” odată cu tine. În seriile de spectacole mai puțin reușite sau în momentele de dubiu profesional, prezența unui public care „te iubește” acționează ca un suport moral. Fidelitatea publicului este „plămânul” prin care respiră o instituție teatrală și, în același timp, oglinda în care un actor își găsește sensul. Nu este vorba doar despre bilete vândute, ci despre un contract emoțional pe termen lung.
Cum ai simțit evoluția spectatorilor de-a lungul anilor la Teatrul Alexie Mateevici?
Privind în urmă la acești aproximativ 6 ani de când fac parte din familia Teatrului „Alexie Mateevici”, simt că am prins o etapă de „metamorfoză” fascinantă. Deși teatrul nostru are o istorie de peste 30 de ani, marcată de poezie și de o anumită sobrietate clasică, în ultimii ani am simțit cum publicul a început să respire odată cu noi un aer mult mai proaspăt și, uneori, mai neliniștit. În ultimii 6 ani am simțit cum publicul a început să caute confruntarea. Oamenii nu mai vor doar să asculte versuri frumoase; vor să vadă cum acele versuri (sau texte contemporane tăioase) se izbesc de realitatea lor imediată. Văd tot mai mulți tineri care stau la un metru de mine, în primul rând. Ce e interesant e că acești tineri nu vin pentru că „trebuie”, ci vin pentru că au găsit aici un spațiu underground, intim, aproape ca un club de idei. Simt că am reușit să dărâmăm zidul acela invizibil de „instituție prăfuită”, care s-a creat după plecarea fondatorului teatrului, Andrei Vartic. Andrei Vartic este cel care a pus piatra de temelie a acestui teatru, el este „spiritul rector” care a visat și a construit Teatrul Poetic „Alexie Mateevici”. Senzația că avântul, creativitatea lui Andrei Vartic de la inaugurarea acestui teatru a revenit tot mai evident în ultimii ani. Deși au trecut mai bine de 30 de ani de la fondare, amprenta lui este ceea ce ne dă forță și astăzi. Teatrul „Alexie Mateevici” a început să riște mai mult în repertoriu în ultimul timp, iar spectatorul a evoluat odată cu noi. Suntem la o etapă în care avem nevoie să fim rezistenți, iar teatrul trebuie să fie o formă a rezistenței.
Cum crezi că publicul devine parte din această formă de rezistență culturală?
Ca actriță care pășește seară de seară pe scena de la „Mateevici”, simt că rezistența nu este un act solitar, ci unul colectiv. Într-o lume tot mai fragmentată, în care suntem asaltați de zgomot digital și de o realitate adesea dură, teatrul rămâne una dintre puținele scene de autenticitate. Publicul nu este un simplu martor la această rezistență; el este combustibilul. Într-o epocă a vitezei și a atenției de câteva secunde, decizia de a închide telefonul și de a sta două ore într-o sală întunecată, în fața unor oameni vii, este în sine un act de rezistență. Când spectatorul alege să fie acolo, el refuză izolarea pe care ne-o impun ecranele. El devine parte dintr-un organism viu care gândește și simte la unison. Această solidaritate tăcută este prima formă de rezistență. Teatrul nostru are în genele sale această dimensiune a memoriei și a identității. Publicul care vine la „Mateevici” participă la salvarea de la uitare a valorilor noastre, a limbii și a istoriei. Aceasta este o rezistență împotriva dezrădăcinării. Spectatorul care pleacă acasă cu o întrebare despre cine este el cu adevărat devine un „purtător de cuvânt” al culturii în afara teatrului.
Teatrul „Alexie Mateevici” a fost, de-a lungul timpului, un loc în care mai multe generații de artiști au ales să rămână și să creeze, în ciuda dificultăților. Ce înseamnă pentru tine această formă de rezistență prin teatru, în condițiile actuale?
Pentru mine, a fi parte din trupa Teatrului „Alexie Mateevici” în acești ultimii 6 ani înseamnă să accept o moștenire care e deopotrivă o onoare și o responsabilitate uriașă. Când pășesc pe scenă, simt că nu sunt singură; în spatele meu sunt deceniile de căutări ale lui Andrei Vartic, sunt eforturile colegilor care au menținut această flacără aprinsă când vremurile erau tulburi și este încăpățânarea de a nu lăsa acest spațiu să devină unul mediocru. Faptul că la „Mateevici” coexistă artiști care au pus bazele acestui teatru, acum cu noi, cei din generația nouă, este o formă rară de reziliență.