„Nu suntem programați să murim”, susține laureatul Premiului Nobel Venki Ramakrishnan, biolog structural, care studiază de decenii procesele moleculare ale îmbătrânirii. În cadrul unui eveniment științific desfășurat la Milano, acesta a explicat de ce moartea nu este o condiție genetică inevitabilă și ce ne învață știința despre limitele longevității. Ramakrishnan a primit Premiul Nobel pentru Chimie în 2009 pentru descoperirea structurii ribozomului, o mașinărie celulară esențială pentru exprimarea genelor, arată WIRED.
Pe lângă activitatea sa de cercetare, Ramakrishnan este și un autor prolific. După succesul volumului „The Gene Machine”, o carte de memorii în care își povestește parcursul uman și științific, el a publicat cartea „Why We Die”, dedicată explicării proceselor care reglează îmbătrânirea și care, în mod progresiv și inevitabil, duc la moarte.
Recent, Ramakrishnan a fost în Italia, la Milano, unde a susținut o prelegere în cadrul celei de-a doua ediții a Milan Longevity Summit, cel mai important eveniment italian dedicat longevității și stării de bine psiho-fizice, organizat de BrainCircle Italia, și a răspuns la mai multe întrebări importante pentru publicația WIRED.
WIRED: Domnule profesor Ramakrishnan, întrebarea esențială din cartea dumneavoastră este: de ce murim? Dar ce este, mai exact, moartea?
Venki Ramakrishnan: Prin moarte înțelegem pierderea ireversibilă a capacității de a funcționa ca un individ coerent. Este rezultatul eșecului unui sistem esențial, cum ar fi inima, creierul, plămânii sau rinichii. Există un paradox: în timp ce organismul nostru este viu, milioane de celule din corpul nostru mor constant, fără ca noi să realizăm. Pe de altă parte, în momentul morții, cele mai multe celule și chiar organe sunt încă funcționale și pot fi donate pentru transplant. Dar organismul nu mai funcționează ca un întreg. E important, deci, să diferențiem între moartea celulară și moartea individului.
WIRED: Ați spus că ați vrut să oferiți o privire obiectivă asupra a ceea ce știm despre îmbătrânire și moarte. Ce v-a surprins cel mai mult în timpul cercetării și scrierii acestei cărți?
Venki Ramakrishnan: Au fost mai multe surprize. Una dintre ele este că moartea, contrar convingerii populare, nu este programată genetic. Evoluția nu are „interes” în cât de mult trăim, ci selectează doar trăsăturile care ajută la transmiterea genelor, un proces numit „fitness” în biologia evoluționistă. Trăsăturile care ne ajută să supraviețuim copilăriei și să ne reproducem sunt cele care, mai târziu, duc la degradare și îmbătrânire.
O altă idee greșită este că îmbătrânirea este rezultatul simplu al uzurii celulare. Deși uzura există constant, speciile diferă semnificativ în privința duratei de viață. Longevitatea este, de fapt, rezultatul unui echilibru între resursele necesare pentru funcționare și reparare și cele pentru creștere, maturizare și reproducere.
WIRED: Credeți că există aspecte ale biologiei îmbătrânirii care sunt profund înțelese greșit de publicul larg?
Venki Ramakrishnan: Desigur. Un exemplu este ideea prelungirii nelimitate a vieții. Chiar dacă, teoretic, nu există o lege naturală care să ne împiedice să trăim mai mult, „tinerețea eternă” este încă departe. Obstacolele în calea creșterii duratei maxime de viață sunt mari.
Trebuie să fim atenți și la pseudoștiința – și la afacerile – din jurul conceptelor de „anti-îmbătrânire” sau „inversarea îmbătrânirii”. Acestea sunt adesea afirmații fără bază științifică, chiar dacă sunt prezentate în limbaj aparent științific. Frica de îmbătrânire și moarte ne face vulnerabili la astfel de promisiuni.
WIRED: Într-o scenă celebră din filmul „Frankenstein Junior”, un student întreabă despre experimente cu viermi, iar profesorul spune: „un vierme, cu rare excepții, nu este o ființă umană”. Totuși, dedicați un capitol întreg în cartea dumneavoastră viermilor. Ce putem învăța de la ei?
Venki Ramakrishnan: Știința a studiat mereu procesele fundamentale folosind organisme-model: viermi, musculițe de oțet, bacterii sau drojdii. Cu cât sunt mai apropiate de oameni, cu atât mai bine, motiv pentru care testele se fac mai tâi pe șoareci sau maimuțe. Dar putem învăța foarte mult și de la viermi – multe procese descoperite la viermi au echivalente la oameni. Totuși, nu putem extrapola totul. De exemplu, mutațiile care fac ca viermii să trăiască mai mult, la oameni duc la probleme severe, cum ar fi tulburări de creștere.
WIRED: Care sunt, în opinia dumneavoastră, implicațiile sociale și etice ale dorinței de a trăi mai mult?
Venki Ramakrishnan: De când suntem conștienți de mortalitate, încercăm să învingem îmbătrânirea și moartea. Dar dorințele individuale pot intra în conflict cu binele colectiv. O societate cu rate de fertilitate foarte mici și o durată de viață foarte mare devine stagnantă, cu un ritm lent de înnoire generațională și, probabil, mai puțin creativă.
Scriitorul Mario Vargas Llosa, laureat Nobel, care a decedat recent, spunea că „bătrânețea ne înspăimântă, dar trebuie să ne amintim cât de teribil ar fi să trăim veșnic. Dacă eternitatea ar fi garantată, toate motivațiile și iluziile vieții s-ar risipi. Acest gând ne poate ajuta să trăim bătrânețea într-un mod mai senin”.
Articol preluat: WIRED