Ludmila Botnaru face parte din prima generație de actori ai Teatrului „Alexie Mateevici” – o generație care nu doar a urcat pe scenă, ci a contribuit la construirea acestei instituții. Și-a dedicat viața teatrului, iar această fidelitate s-a transformat, în timp, într-o formă de rezistență culturală. A crescut odată cu teatrul și, astăzi, rămâne un reper de continuitate, reușind să țină pasul și să creeze punți între generații. În perioada 19–29 martie, publicăm o serie de interviuri cu artiștii Teatrului „Alexie Mateevici”, reprezentând trei generații care au construit și duc mai departe această instituție.
Campania „Teatrul ca rezistență. Trei generații pe aceeași scenă” aduce în prim-plan vocile celor pentru care teatrul nu este doar o profesie, ci o formă de a rămâne.
Cum vă amintiți atmosfera artistică și socială în momentul apariției Teatrului „Alexie Mateevici”?
Atmosfera artistică și socială din acea perioadă o păstrez în memorie cu multă căldură și nostalgie. Eram tineri, entuziaști, frumoși și ne credeam deja talentați — dar mai ales eram profund optimiști.
Trăiam și cream într-un colectiv mic, dar unit și legat printr-o prietenie autentică și o pasiune comună. În cadrul Filarmonicii de Stat, am petrecut ani deosebit de frumoși alături de oameni remarcabili precum Nina Hasnaș, Nicolae Jelescu, Lina Mândru, Vasile Cașu, Margareta Nazarchevici, Boris Bechet, Sandu Grecu și Andrei Vartic, conducătorul artistic al Teatrului Poetic. Ceea ce ne unea cu adevărat, dincolo de toate, era o singură și mare iubire: poezia.
Ce a însemnat pentru dvs să faceți parte din generația care a pus bazele acestei instituții?
Mi-e greu să cuprind într-un singur răspuns ce a însemnat acea perioadă… Au rămas în mine, înainte de toate, amintiri luminoase — drumurile noastre prin satele Moldovei, străbătute în lung și în lat cu spectacole precum „Oameni, Păsări și Animale” și „Comedienii”.
Drumurile noastre, la un moment dat, s-au despărțit… dar ceea ce am construit împreună a rămas.
Prin aceste spectacole, am pus temelia unui teatru poetic — primul de acest fel în Moldova — un teatru care a ales să dea glas poeziei autentice. Într-o perioadă de transformare, când lucrurile începeau să se schimbe, iar oamenii își redescopereau treptat identitatea, noi am simțit că poezia românească trebuie rostită, auzită, trăită.
Sunt mândră că am făcut parte dintr-un colectiv de actori care au crezut în această misiune și au adus mai aproape de public o poezie mai puțin expusă în momentele de atunci, dar atât de necesară.
Care erau temele și preocupările artistice în acei ani de început?
În acei ani de început, Teatrul Poetic nu era un simplu spațiu de recitare „artistică” a poeziei, ci un loc viu, unde limbajul poetic și cel teatral se împleteau profund, iar cuvântul rostit căpăta trup, respirație și sens scenic.
Dar, dincolo de formă, exista și o necesitate interioară — aceea de a spune lucruri care mult timp fuseseră estompate sau trecute sub tăcere. Ne aflam într-o perioadă de sfârșit, căci sistemul sovietic își pierdea din forță, iar oamenii începeau să-și redescopere identitatea, limba și rădăcinile.
În acest context, repertoriul nostru nu a fost ales întâmplător. Ne-am întors la izvoare — la creația populară orală, la folclor, inclusiv la cel al copiilor, dar și la marile texte ale culturii române. Am adus pe scenă balade precum „Miorița”, „Toma Alimoș”, „Balaurul”, alături de poezia clasică și contemporană românească.
Prin tot ceea ce făceam, promovam nu doar poezia, ci însăși cultura românească — uneori discret, alteori cu o forță pe care o simțeam necesară. A fost un act de recuperare și reafirmare identitară, prin artă.
Existau momente în care simțeați că Teatrul devine mai mult decât o artă, un act civic?
Da, au existat astfel de momente — și nu au fost puține. În perioada renașterii naționale, în anii 1989–1990, Teatrul „Alexie Mateevici” a devenit, fără îndoială, mai mult decât un spațiu artistic: a devenit un act civic în sine.
Prin spectacolele noastre, și mai ales prin montarea „Ce vor scriitorii”, în regia lui Andrei Vartic, am simțit că scena nu mai este doar un loc al expresiei artistice, ci și un loc al conștiinței. Era o formă de a spune, deschis și asumat, ceea ce o întreagă societate începea să gândească și să simtă.
Abordând tema identității naționale, ne alăturam, prin mijloacele artei, unui efort colectiv mai larg — acela de a redobândi limba română, grafia latină și adevărul istoric. Nu eram separați de această mișcare, ci parte vie din ea.
În acei ani, teatrul nu mai însemna doar spectacol — însemna participare, asumare și, uneori, curaj.
Ce sacrificii a presupus construirea acestui teatru (dacă au fost sacrificii)?
Da, au existat sacrificii, sacrificii reale și constante, care există la orice început construit cu pasiune.
După Independență, deși eram un teatru relativ tânăr, am trecut printr-o perioadă dificilă, marcată de stagnare și incertitudine. Între 1992 și 2002, clădirea Teatrului s-a aflat în reparație, iar noi am fost nevoiți să existăm fără un spațiu al nostru, jucând doar în deplasări.
A fost o perioadă în care confortul și stabilitatea au lipsit, iar posibilitățile de a monta spectacole erau limitate. Dar am rămas uniți și am continuat să credem mai departe în ceea ce făceam.
Și, în ciuda tuturor dificultăților, am rezistat ca teatru — iar acest lucru spune cel mai mult.
Cum vedeți evoluția instituției de atunci și până astăzi?
Ne apropiem deja de al cincilea deceniu de existență al acestui teatru, iar această durată spune, în sine, o poveste despre transformare și adaptare.
Teatrul nostru s-a născut într-o altă realitate — într-un timp fără internet, fără avalanșa de informație de astăzi, dar cu o nevoie profundă de exprimare identitară. Atunci, poezia era nu doar o formă artistică, ci și un refugiu și un mod de a spune lucruri esențiale, într-un context în care acestea nu puteau fi rostite direct. În acei ani, teatrul poetic ne definea și ne oferea o anumită unicitate.
Astăzi, trăim într-o lume complet diferită. Există alte ritmuri, alte mijloace de comunicare, o altă generație de spectatori — tineri care nu au trăit acele lupte, dar care se confruntă cu propriile lor neliniști și realități: plecarea peste hotare, distanța față de familie, nevoia de sens într-o lume dominată de viteză și tehnologie. Trăim într-o epocă în care poezia nu mai ocupă același loc central în viața oamenilor. Nu pentru că artiștii ar fi renunțat la ea, ci pentru că sensibilitatea publicului s-a schimbat, iar reperele culturale s-au deplasat.
În mod firesc, și teatrul s-a schimbat. Nu putem rămâne ancorați doar în trecut. Dacă atunci am luptat pentru limbă, grafia latină și identitate, astăzi încercăm să vorbim despre alte forme de adevăr.
De la teatrul poetic, atât de specific începuturilor noastre, am evoluat către un teatru divers, care include spectacole documentare, drame și comedii, apropiindu-se de tendințele contemporane. Poate că nu mai suntem „unici” în aceeași formă ca atunci, dar rămânem vii tocmai prin această capacitate de a ne adapta.
Nu degeaba se spune că teatrul este oglinda vieții — iar viața, la rândul ei, nu rămâne niciodată la fel.
Ce înseamnă pentru dvs faptul că Teatrul continuă să existe și astăzi?
Pentru mine, faptul că Teatrul continuă să existe și astăzi înseamnă, înainte de toate, continuitate — o dovadă că ceea ce am construit cândva nu a fost zadarnic.
Teatrul nu este doar un edificiu, nu sunt doar niște ziduri. Este o formă de creație vie, care se naște de fiecare dată din întâlnirea dintre actori și spectatori. Este energia unui colectiv și emoția transmisă, seară de seară, către cei din sală.
Faptul că el există încă înseamnă că această legătură nu s-a rupt. Că, dincolo de toate schimbările, de toate etapele prin care a trecut, teatrul a rămas necesar.
Pentru mine, este și o formă de speranță — că arta, în esența ei, continuă să trăiască prin oameni și pentru oameni.
Teatrul „Alexie Mateevici” a fost, de-a lungul timpului, un loc în care mai multe generații de artiști au ales să rămână și să creeze, în ciuda dificultăților. Ce înseamnă pentru dvs această formă de rezistență prin teatru, în condițiile actuale?
Pentru mine, această formă de rezistență prin teatru înseamnă, în primul rând, continuitate între generații — o legătură vie între cei care au fost la început și cei care duc mai departe acest drum.
Astăzi, colectivul Teatrului, în frunte cu directoarea Elena Frunze-Hatman, este unul tânăr, plin de energie și de perspective noi. Iar eu, după mai bine de patru decenii petrecute aici, simt că fac parte dintr-o punte între generații.
A rămâne într-un teatru atât de mult timp nu ține doar de obișnuință, ci de credința că acest loc are încă sens. Rezistența nu înseamnă doar a face față dificultăților, ci și a continua să creezi, să crezi, să fii prezent — chiar și atunci când lumea din jur se schimbă.
Pentru mine, este important să fiu alături de acești actori tineri, talentați, să le înțeleg căutările și să mergem împreună mai departe, fiecare cu sensibilitatea și viziunea sa.
Poate că formele se schimbă, dar esența rămâne aceeași: dorința de a spune ceva adevărat pe scenă.