Pe 27 martie marcăm trei repere importante pentru identitatea noastră: Ziua lui Alexie Mateevici, Ziua Unirii Basarabiei cu România și Ziua Mondială a Teatrului. Trei momente care vorbesc despre limbă, cultură și apartenență – valori care stau și la baza Teatrului „Alexie Mateevici”.
În acest context, în ajunul acestei zile cu o triplă semnificație, ne-am propus să lansăm o serie de interviuri cu echipa artistică a teatrului – o campanie de sensibilizare despre ceea ce înseamnă teatrul astăzi și despre felul în care acesta devine o formă de rezistență.
În perioada 19–29 martie, vom publica câte un interviu cu artiștii Teatrului „Alexie Mateevici”, reprezentând trei generații care au construit și duc mai departe această instituție.
Campania „Teatrul ca rezistență. Trei generații pe aceeași scenă” începe cu Elena Frunze-Hatman, cea care în ultimii ani a ales să reconstruiască acest teatru.
Când ai preluat conducerea Teatrului „Alexie Mateevici”, instituția traversa o perioadă dificilă ca să nu-i spunem că era nefuncțională, deși, teoretic, așa și era. Care a fost primul lucru pe care ai simțit că trebuie să îl schimbi și cum ai pornit această schimbare?
Când am preluat conducerea Teatrului „Alexie Mateevici”, instituția se afla într-o perioadă extrem de complicată — practic într-un regres accentuat de aproape două decenii. Teatrul nu mai avea echipă stabilă, nu avea repertoriu, nu avea vizibilitate, nu avea resurse financiare suficiente, iar clădirea era ocupată în mare parte de chiriași. Activitatea artistică propriu-zisă se desfășura doar în câteva birouri, iar publicul aproape că uitase de existența teatrului. În același timp, vorbim despre o instituție cu o încărcătură simbolică majoră, fondată și condusă de Andrei Vartic în 1976, un teatru care a avut un rol esențial, inclusiv în perioada renașterii naționale, în afirmarea limbii române și a identității culturale. Tocmai de aceea, reconstrucția lui nu însemna doar o reorganizare administrativă, ci o responsabilitate istorică. Primul lucru pe care am simțit că trebuie să îl schimb a fost formarea unei echipe. Un teatru nu poate exista fără oameni, fără actori, creatori, tehnicieni și personal dedicat. De aceea, am început prin a construi o echipă nouă, dar fără a rupe legătura cu rădăcinile instituției. Am păstrat membrii fondatori și artiștii care reprezentau memoria teatrului și am invitat alături de ei tineri absolvenți, în special de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, creând astfel un dialog între generații. În paralel, am deschis teatrul spre exterior. Am inițiat invitații către regizori din țară și din străinătate, am reluat și inițiat, în același timp, participarea la festivaluri, am dezvoltat coproducții și parteneriate, în mod special cu teatrele din România și am început o amplă campanie de recâștigare a vizibilității publice. Un alt pas esențial a fost recuperarea spațiului fizic al teatrului. Am demarat procesul de reparație capitală încă din al doilea an de mandat și am lucrat constant pentru a reda clădirii funcția sa firească: aceea de loc al artei, nu de spațiu închiriat. Repertoriul a fost reconstruit în spiritul identității inițiale a teatrului, aceea de teatru de poezie și reflecție. Astăzi, spectacolele noastre se bazează în mare parte pe texte contemporane, cu dimensiune filozofică și poetică, montate în formule scenice flexibile, apropiate de publicul actual, dar în continuitate cu direcția curajoasă de odinioară. Nu am încercat să anulez trecutul, ci să continui ceea ce a fost valoros și să elimin doar ceea ce nu mai corespundea identității teatrului. Practic, am pornit de la ideea că instituția trebuie să-și demonstreze din nou dreptul la existență prin oameni, prin repertoriu, prin prezență publică și prin relevanță culturală. Procesul de reconstrucție continuă și astăzi: consolidăm echipa, dezvoltăm proiecte, extindem colaborările internaționale și reafirmăm constant locul Teatrului „Alexie Mateevici” în peisajul teatral contemporan.
Cum se reconstruiește identitatea artistică a unui teatru care a intrat într-o perioadă de stagnare?
Reconstruirea identității artistice a unui teatru aflat în stagnare nu începe prin negarea trecutului, ci dimpotrivă printr-o întoarcere lucidă și firească la rădăcini. Identitatea nu se inventează peste noapte și nu se importă din exterior; ea se descoperă, se înțelege și se dezvoltă pornind de la ceea ce instituția a fost în esența ei. Un teatru își pierde identitatea atunci când funcționează aleatoriu, fără o politică repertorială coerentă, fără o viziune clară asupra publicului și fără o direcție estetică recognoscibilă. De aceea, reconstrucția presupune stabilirea unei traiectorii specifice, care să diferențieze instituția în peisajul cultural și să evite impresia de haos sau de improvizație permanentă. Pentru noi, acest proces a însemnat păstrarea nucleului poetic și reflexiv care a definit teatrul încă de la început, dar într-o formă adaptată realităților contemporane. Am studiat contextul social, așteptările publicului, transformările estetice ale teatrului actual și am construit și construim un repertoriu bazat în mare parte pe texte contemporane, cu dimensiune filozofică, poetică și profund umană. Identitatea artistică se consolidează și prin consecvență. Nu este suficient să montezi câteva spectacole reușite; este nevoie de o politică repertorială coerentă, de colaborări alese în mod strategic și de o echipă care să împărtășească aceeași viziune. În timp, această consecvență creează recognoscibilitate. Publicul începe să știe la ce să se aștepte de la acel teatru și de ce merită să-l urmărească. În același timp, identitatea nu trebuie rigidizată. Un teatru viu se ajustează permanent la realitatea în care există: la schimbările sociale, la noile generații de spectatori, la transformările limbajului scenic. Astfel, nu am încercat să reinventăm teatrul, ci să-i redăm coerența și sensul. Am pornit de la ceea ce am fost, am eliminat discontinuitățile și am construit o direcție clară, distinctă și relevantă pentru prezent.
Cum ai făcut legătura cu cel care a dat naștere acestui teatru, cu Andrei Vartic, de ce n-ai mers pe aceeași identitate pe care o pornise directorul de dinaintea ta?
Din păcate, atunci când am preluat conducerea Teatrului „Alexie Mateevici”, fondatorul său, Andrei Vartic, nu mai era în viață. Totuși, prezența lui era încă foarte puternică în spiritul teatrului, în amintirea publicului, în oamenii care au lucrat alături de dumnealui și în valorile pe care le-a lăsat moștenire. Legătura mea cu fondatorul nu a fost una directă, ci una de profunzime. Am ascultat istoriile celor care l-au cunoscut, ale actorilor și colaboratorilor din perioada respectivă, dar și ale spectatorilor care au trăit acea etapă. În același timp, am avut un dialog important cu doamna Nina Vartic, soția dlui, care i-a fost alături pe toată durata activității sale la teatru și care cunoaște din interior spiritul instituției. Nu m-am îndepărtat de identitatea propusă de Andrei Vartic, dimpotrivă, am considerat că tocmai aceasta reprezintă nucleul autentic al teatrului. La origine, teatrul a fost conceput ca un teatru de poezie, dar nu exclusiv. În repertoriul din acea perioadă existau și spectacole dramatice, cu condiția ca textele să păstreze o dimensiune filozofică și poetică. Această linie estetică am ales să o continui și să o dezvolt. Nu am renunțat la poezie, care rămâne un element distinctiv al instituției. În fiecare stagiune încercăm să includem cel puțin un spectacol construit pe poezie, menținând astfel legătura cu identitatea originară. În plus, organizăm constant evenimente dedicate poeziei – performance-uri poetice, recitaluri, proiecte precum „LiterArt” sau alte forme de valorificare a poeziei mai aproape de publicul contemporan. Ceea ce am făcut nu a fost o schimbare radicală de direcție, ci o modernizare. În ceea ce privește identitatea promovată de directorul anterior,
consider că fiecare conducător marchează inevitabil instituția prin propria viziune. Rolul meu nu a fost și nu este să continui mecanic o etapă sau alta, ci să reconectez teatrul la esența sa și să-i ofer o direcție coerentă și viabilă pe termen lung. Astăzi, ceea ce se întâmplă la Teatrul „Alexie Mateevici” nu este o ruptură, ci o evoluție.
Ce a însemnat procesul de reconstrucție a teatrului – atât din punct de vedere artistic, cât și fizic, prin renovarea spațiului, dar și prin obținerea spațiului de jos?
Procesul de reconstrucție a Teatrului „Alexie Mateevici” a fost unul complex și de durată, care a implicat simultan dimensiunea artistică, administrativă și fizică a instituției. Nu a fost vorba doar despre renovarea unei clădiri sau despre montarea unor spectacole noi, ci despre readucerea la viață a unui organism cultural aproape dispărut. Din punct de vedere artistic, reconstrucția a însemnat formarea și consolidarea unei echipe, definirea unei direcții repertoriale clare și asumarea unei viziuni pe termen lung. Un teatru nu poate funcționa fără coerență și fără încredere reciprocă între membrii săi, iar acest lucru se construiește în timp, prin muncă susținută și responsabilitate comună. Din punct de vedere fizic, procesul a presupus eforturi constante pentru recuperarea și reabilitarea spațiilor teatrului. Clădirea era afectată de ani de subutilizare și de prezența chiriașilor, iar obținerea spațiului de la parter a fost esențială pentru funcționarea normală a instituției. Aceasta a însemnat negocieri, demersuri administrative, perseverență și, adesea, un efort continuu de a „bate la uși” pentru a găsi soluții și resurse. Reconstrucția a implicat și identificarea finanțării pentru lucrările de reparație capitală, organizarea efectivă a lucrărilor și asumarea responsabilității pentru fiecare etapă. Nu poți cere performanță unei echipe dacă nu îi oferi condiții de lucru decente. De aceea, am considerat esențial să creez mai întâi infrastructura necesară, pentru ca activitatea artistică să se poată dezvolta firesc. Acest proces a însemnat, în același timp, o implicare personală totală. A presupus timp, energie și renunțarea din partea mea la multe activități exterioare, pentru a putea fi prezentă acolo unde era nevoie – în discuții administrative, pe șantier, în repetiții sau în procesul de organizare internă. Am considerat că liderul trebuie să fie primul care își asumă responsabilitatea și primul care oferă exemplul de implicare. În esență, reconstrucția teatrului a fost un proces de muncă continuă, de perseverență și de credință în potențialul instituției. Nu a fost un moment punctual, ci o etapă lungă de reașezare, în care fiecare pas, de la renovarea spațiilor până la consolidarea echipei și creșterea vizibilității, a contribuit la redobândirea funcționalității și a demnității teatrului.
Care au fost cele mai dificile momente în acest proces de revitalizare și dacă ai lua-o de la capăt, care greșeli le-ai evita?
Cele mai dificile momente au fost, de fapt, aproape toate etapele acestui proces. Reconstrucția Teatrului „Alexie Mateevici” nu a însemnat construirea a ceva nou, de la zero, ci readucerea la viață a unei instituții cu o istorie și cu așteptări foarte mari din partea publicului. Paradoxal, este mult mai greu să refaci ceva care a existat cândva la un nivel înalt decât să începi un proiect complet nou. Responsabilitatea este uriașă, pentru că trebuie să păstrezi esența, logica și traiectoria instituției, fără a-i pierde identitatea, dar în același timp să aduci o valoare nouă, relevantă pentru prezent. Este un echilibru fragil între continuitate și transformare, un proces în care trebuie să ai grijă să nu te pierzi nici pe tine, nici instituția. Pentru mine, dificultatea a fost amplificată și de implicarea personală foarte profundă. Am tratat acest proiect nu ca pe un simplu mandat administrativ, ci aproape ca pe o responsabilitate personală. În același timp, a trebuit să învăț să păstrez o anumită distanță profesională, pentru că un teatru este o instituție publică, cu reguli, termene, planuri și constrângeri reale. Nu toate ideile pot fi realizate imediat, nu toate drumurile sunt deschise atunci când îți dorești, iar uneori trebuie să accepți ritmul impus de realitate. Un alt moment dificil a fost formarea și menținerea unei echipe motivate. A convinge oameni să creadă într-un proiect aflat la început de reconstrucție, adesea cu resurse limitate și cu salarii mici nu este deloc ușor. Teatrul presupune muncă intensă, program imprevizibil și multă dedicare, iar ieșirea din zona de confort nu este o alegere firească pentru toată lumea. Cu atât mai mult, a fost nevoie de încredere reciprocă și de o viziune
comună pentru ca echipa să rămână alături de mine și de acest proiect. Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu sunt sigură că aș putea evita greșelile. Ele fac parte din orice proces real de construcție. Important este să înveți din ele și să nu pierzi direcția. Probabil aș încerca doar să protejez mai mult echilibrul dintre implicarea profesională și viața personală, însă, cunoscându-mă, știu că m-aș dedica la fel de profund.
Cum se creează un repertoriu nou într-un context cultural și financiar complicat?
Un repertoriu nu se construiește în vid, ci în dialog permanent cu realitatea. Într-un context cultural și financiar complicat, selecția spectacolelor devine nu doar o decizie artistică, ci și una strategică. La Teatrul „Alexie Mateevici”, repertoriul se bazează pe o politică repertorială conturată, adaptată atât misiunii instituției, cât și contextului social, geopolitic și economic în care trăim. Teatrul are responsabilitatea de a rămâne în contact activ cu realitatea, de a reflecta preocupările societății și de a stimula gândirea critică. De aceea, alegerea textelor pornește adesea de la întrebările esențiale ale prezentului. În același timp, constrângerile financiare impun soluții creative. Am optat frecvent pentru formule scenice flexibile, distribuții mai reduse, spații alternative sau coproducții, fără a compromite calitatea artistică. Uneori, limitele materiale pot deveni chiar un catalizator al inventivității. Repertoriul trebuie să fie și echilibrat: spectacole cu miză intelectuală sau poetică, dar și producții care pot atrage public divers și pot asigura sustenabilitatea instituției. Nu este o contradicție, ci o necesitate.
Ce rol are echipa într-un astfel de proces de transformare?
Într-un proces de transformare, echipa nu este doar importantă – este esențială. Echipa este cea care transformă intenția în realitate. Este partenerul care merge alături de tine, care îți oferă energie, încredere și stabilitate în momentele dificile. Într-o metaforă mai blândă, aș spune că drumul nu se parcurge singur – ai nevoie de oameni cu care să construiești, să greșești, să reîncepi și să reușești. Teatrul, prin natura lui, este o artă colectivă. Actorii, regizorii, scenografii, tehnicienii, personalul administrativ, fiecare contribuie la funcționarea acestui organism viu. Dacă una dintre componente lipsește sau nu este implicată, întregul mecanism suferă. În același timp, echipa nu este doar executantul unei viziuni, ci și sursa ei de dezvoltare. Dialogul intern, creativitatea individuală și sentimentul de apartenență pot transforma o instituție într-un spațiu viu, nu doar într-un loc de muncă. Când oamenii cred în direcția în care merg, rezultatele devin durabile. Lucrurile nu se fac niciodată de unul singur. Se fac în echipă, cu echipă și, în cele din urmă, pentru echipă, pentru ca instituția să devină un spațiu în care oamenii pot crea, crește și se pot regăsi.
Ce face ca acest teatru să continue să existe, în ciuda dificultăților?
Faptul că Teatrul „Alexie Mateevici” continuă să existe se datorează, în primul rând, spiritului de echipă și credinței comune în misiunea instituției. Nu este ușor să menții viu un teatru într-un context complicat, dar atunci când oamenii împărtășesc aceleași valori și același scop, energia colectivă devine o forță reală. La fel de important este dialogul constant cu publicul. Un teatru există doar dacă este necesar comunității sale. Cred că acest teatru continuă să existe și pentru că își asumă o misiune clară: aceea de a aduce valoare, de a stimula reflecția și de a încuraja o atitudine civică activă. Există, de asemenea, o continuitate a memoriei. Teatrul poartă în el istoria celor care l-au fondat, a artiștilor care au creat aici și a publicului care l-a susținut de-a lungul timpului. Această memorie devine o obligație morală de a merge mai departe. Nu în ultimul rând, supraviețuirea ține de capacitatea de adaptare. Am învățat să transformăm dificultățile în motivație, să căutăm soluții chiar și atunci când resursele sunt limitate și să rămânem deschiși către colaborări și noi forme de expresie. În esență, teatrul continuă să existe pentru că este viu prin oamenii care îl construiesc zi de zi, prin publicul care îl susține și prin nevoia reală a societății de artă, de sens, de dialog. Teatrul „Alexie Mateevici” a fost, de-a lungul timpului, un loc în care mai multe generații de artiști au ales să rămână și să creeze, în ciuda dificultăților.
Ce înseamnă pentru tine această formă de rezistență prin teatru, în condițiile actuale?
Pentru mine, această continuitate a generațiilor reprezintă una dintre cele mai puternice forme de rezistență culturală. Faptul că artiști din perioade diferite au ales să rămână și să creeze la Teatrul „Alexie Mateevici” spune mult despre forța spirituală a acestui loc. Am încurajat permanent diversitatea de vârste, de idei, de sensibilități și de experiențe. Întâlnirea dintre generații creează un spațiu fertil pentru dialog, dezbatere și creație autentică. Cred că tocmai această pluralitate ne face speciali și ne dă capacitatea de a rezista în timp. Un teatru nu supraviețuiește prin rigiditate, ci prin capacitatea de a se reinventa fără a-și pierde esența. Generațiile noi aduc energie, curaj și limbaje artistice actuale, iar cele cu experiență aduc memorie, profunzime și stabilitate. Împreună, ele construiesc o activitate vie. În condițiile actuale, poate că termenul potrivit nu este doar „rezistență”, ci și „reziliență”. Desigur, ne-am dori să fim puternici prin stabilitate, nu prin adaptare la dificultăți. Dar realitatea ne obligă uneori să transformăm obstacolele în oportunități de creștere. Această formă de rezistență prin teatru înseamnă, de fapt, alegerea conștientă de a continua să creezi, să gândești liber și să oferi sens, chiar și atunci când condițiile nu sunt favorabile. Faptul că artiștii rămân, lucrează împreună și cred în acest spațiu este dovada că teatrul nu este doar
o instituție, ci o comunitate relevantă.