Au venit în Teatrul „Alexie Mateevici” încă de pe băncile facultății, iar în timp au crescut odată cu scena și cu echipa. Pentru unii, a fost primul contact real cu teatrul contemporan. Pentru alții, începutul unui drum care continuă și astăzi. Am vorbit despre prima întâlnire cu TAM, cu actrița Giasti Sirah, despre trecerea de la studenți la actori profesioniști și despre ce înseamnă, în esență, să rămâi în această profesie.
Continuăm campania „Teatrul ca rezistență. Trei generații pe aceeași scenă”, o inițiativă care marchează cele trei repere ale zilei de 27 martie: Ziua Mondială a Teatrului, Ziua lui Alexie Mateevici și Ziua Unirii Basarabiei cu România.
Ai venit în Teatrul „Alexie Mateevici” împreună cu alți colegi de la facultate. Cum a fost prima întâlnire cu această instituție?
La TAM am fost invitați în 2019 pentru a participa în spectacolul „Stop the Tempo”, în regia Olesei Sveclă, iar ulterior am primit și oferta de angajare în acest teatru. Am acceptat datorită acestui spectacol, care era primul din repertoriul teatrului de natură contemporană și avea la bază problemele cu care se confruntă generația tânără: burnout, consumerism, nevoia de „a opri ritmul”. Iar asta ne-a „aprins” pe noi, fiind studenți în anul III la actorie.
La fel, directoarea teatrului, Elena Frunze-Hatman, ne-a dezvăluit că, atunci când a preluat conducerea Teatrului „Alexie Mateevici” în 2018, scopul ei era să revitalizeze instituția și să o aducă mai aproape de publicul contemporan. Și-a dorit un teatru viu, actual, care să vorbească pe limba generației de azi, dar fără să piardă din profunzime și valoare artistică. Un accent important a fost pus pe susținerea tinerilor actori și pe crearea unui spațiu în care aceștia să se poată dezvolta și exprima liber.
În același timp, a urmărit diversificarea repertoriului, aducând spectacole care abordează teme actuale și relevante. În esență, scopul ei a fost să transforme teatrul într-un loc autentic, dinamic și conectat la realitatea prezentului.
Deci, prima întâlnire cu teatrul a fost una promițătoare, plină de sens și direcție. TAM nu era doar un loc în care vom juca, ci un spațiu în care putem crește, ne putem căuta și ne putem afirma ca actori. Iar, ca bonus, avea și are cea mai intimă scenă din Chișinău, foarte aproape de spectator, ceea ce permite ca jocul actoricesc să fie foarte natural și autentic, când e cazul, desigur (râde).
Ați trecut împreună de la statutul de studenți la cel de actori profesioniști. Cum s-a transformat această relație în timp și cât de importantă este ea pentru a rezista în această profesie?
Pentru noi, trecerea de la studenți la actori profesioniști a fost una pe care am trăit-o împreună, pas cu pas. În timp, relația noastră a devenit mai mult decât colegială – e un parteneriat bazat pe încredere și susținere reală.
Pentru mine, relația asta contează enorm. Într-un domeniu atât de imprevizibil, faptul că ai lângă tine oameni cu care ai pornit la drum și alături de care continui să evoluezi îți dă stabilitate și curaj. Cred că asta ne ajută nu doar să rezistăm, ci și să rămânem sinceri în ceea ce facem.
Faptul că ne cunoaștem de pe băncile facultății deschide posibilitatea de a face critici constructive și de a dialoga extrem de deschis, atunci când se întâmplă un proces de montare. Iar acest lucru e prețios pentru noi în acest domeniu, pentru că nu reziști singur – reziști împreună.
Cum începe, pentru tine, procesul de lucru la un spectacol și când consideri că are loc prima etapă?
Pentru mine, procesul începe din momentul în care deschid textul. E ca o primă întâlnire, încă fragilă, dar plină de intuiții. Nu înțeleg totul de la început, dar simt. Apar imagini, stări, mici impulsuri care, încet, încep să contureze un drum.
Cred că prima etapă e una foarte tăcută și interioară. E perioada în care asculți textul, te lași atins de el și începi să-ți pui întrebări, fără să te grăbești să găsești răspunsuri. Abia după vine construcția propriu-zisă. Dar pentru mine, totul pornește din acea primă apropiere – sinceră, intuitivă – în care personajul începe, foarte fin, să prindă viață.
Ce te ajută să rămâi conectat la sensul acestei meserii?
Cred că, pentru mine, cel mai important este dorința de a spune ceva real. Atât timp cât simt că ceea ce fac are sinceritate și ajunge la cineva, rămân conectată la sensul acestei meserii.
Mă regăsesc foarte mult în ideea că teatrul trebuie să aducă în scenă un mesaj actual, viu, care vorbește despre probleme reale. Nu e doar despre a juca un rol, ci despre a transmite ceva care poate atinge un om din sală. Și, sincer, uneori e suficient chiar și un singur spectator.
Dacă măcar o persoană pleacă din sală cu o întrebare, cu o emoție sau cu o mică schimbare în felul în care vede lucrurile, pentru mine asta înseamnă enorm. Acolo simt că munca noastră are sens. Cred că exact asta mă ajută să rămân conectată – ideea că ceea ce facem poate produce, chiar și subtil, o schimbare în bine.
Există momente în timpul repetițiilor în care simți că descoperi ceva esențial – despre rol, dar și despre tine ca actor?
Da, și cred că exact aceste momente fac procesul atât de valoros. În timpul repetițiilor apar uneori acele „click-uri” neașteptate, când înțelegi ceva esențial despre rol – o motivație, o reacție, un adevăr pe care înainte doar îl intuiam.
Dar, în același timp, descopăr și lucruri despre mine ca actor. Îmi dau seama unde sunt blocajele mele, unde trebuie să am mai mult curaj sau, din contra, să mă temperez și să ascult mai atent.
Sunt momente rare, dar foarte puternice. Și, de fiecare dată când apar, simt că mai fac un pas înainte, nu doar în construcția rolului, ci și în felul în care mă înțeleg pe mine în această meserie.
Cum gestionezi momentele de îndoială sau nesiguranță, mai ales într-un context în care profesia de actor vine cu multe incertitudini?
Momentele de îndoială fac parte din parcurs și nu le ocolesc. De multe ori mă întreb ce rol mai are teatrul în societatea în care trăim, dacă mai este actual și dacă mai e, cu adevărat, nevoie de el.
Dar, paradoxal, chiar aceste întrebări mă țin conectată. Pentru că ele mă obligă să caut sens, să nu joc mecanic, să rămân sinceră în ceea ce fac.
În același timp, în procesul de lucru, mă sprijin mult pe regizor. Sunt momente în care mă simt pierdută, dar am încredere că, prin dialog și prin viziunea lui, voi fi adusă înapoi la esența rolului. E un fel de ghidaj care îmi dă siguranță.
Cred că, până la urmă, înveți să trăiești cu nesiguranța. Nu dispare, dar devine parte din proces. Iar atunci când o accepți, începe, de fapt, să lucreze în favoarea ta.
Teatrul „Alexie Mateevici” a fost, de-a lungul timpului, un loc în care mai multe generații de artiști au ales să rămână și să creeze, în ciuda dificultăților. Ce înseamnă pentru tine această formă de rezistență prin teatru, în condițiile actuale?
Cred că răspunsul complet îl pot da doar cei care au rămas aici de-a lungul timpului. Fiecare cu motivația lui, pentru că sunt sigură că e diferită de la om la om.
Pentru mine, însă, această formă de rezistență prin teatru înseamnă, înainte de toate, curaj. Curajul de a rămâne, de a continua să creezi, chiar și atunci când contextul nu e favorabil sau când apar îndoieli.
În condițiile actuale, cred că a face teatru devine, într-un fel, un act de asumare. Alegi conștient să fii prezent, să spui lucruri importante și să nu renunți la vocea ta. Și poate că exact asta înseamnă rezistența – să rămâi, să creezi și să crezi în continuare în sensul a ceea ce faci.