Pe scenă, actorul are libertatea de a fi oricine. Dar această libertate nu vine niciodată singură. În spatele ei stă o responsabilitate tăcută, dar esențială — față de public, față de mesaj și față de adevărul uman pe care îl duce mai departe. Am vorbit cu actrița Valentina Ostap despre limitele libertății în teatru, despre relația cu spectatorul și despre felul în care se construiește, în timp, o comunitate în jurul unei scene.
Campania „Teatrul ca rezistență. Trei generații pe aceeași scenă” aduce în prim-plan vocile celor pentru care teatrul nu este doar o profesie, ci o formă de a rămâne.
Teatrul îți oferă o formă de libertate, pe scenă poți fi orice și oricine, ceea ce nu poți fi în viața de zi cu zi. Pe de altă parte, acolo unde este multă libertate este și multă responsabilitate. Care, după părerea ta e cea mai importantă responsabilitate pe care o are teatrul?
Gândindu-mă la expresia „…acolo unde este multă libertate este și multă responsabilitate.”, cred că e duală această afirmație. Dacă vorbim despre libertate ca spațiu de alegere, creație, exprimare atunci responsabilitatea, într-adevăr, este foarte mare, ea merge mână-n mână cu consecințele acestor alegeri. La fel e și în teatru, dacă ai libertatea de a spune orice în scenă, devii imediat, responsabil pentru mesajul pe care îl transmiți publicului, ideile pe care le semeni în mintea spectatorului, emoțiile pe care le provoci, și care pot vindeca sau, dimpotrivă, răni, poți crea empatie sau stereotipuri, etc… Pe de altă parte libertatea ar putea pune la încercare responsabilitatea, în cazul în care nu îți asumi conștient, matur, fiecare alegere și folosești libertatea ca pretext „pot face orice, nu conteză, sunt liber” atunci riști să cazi pradă unor consecințe deloc plăcute. Eu sunt om liber, dar dacă încep să reflectez asupra acestei afirmații ajung să concluzionez că, sunt un om dependent de tot ce mi se întâmplă, din punct de vedere social, așa că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta. Și revenind la întrebare (râd), în viziunea mea responsabilitatea importantă a teatrului este să reprezinte adevărul uman: emoțiile, conflictele, fragilitatea umană vs forța, cultivând valori și creând spațiu de gândire analitico-critică.
Cum se construiește încrederea publicului în repertoriul unui teatru?
Încrederea se construiește greu, cu răbdare, de-a lungul anilor, prin produsul pe care îl oferi spectatorului. Este dificil să păstrezi politica repertorială, din moment ce ai ca premisă, spectacole greu de digerat, aici mă refer la text, la dramatizare, astfel riști să rămâi cu puțini spectatori. Dar dacă este răbdare, după cum spuneam , mai sus, în timp, numărul va crește pentru că sufletul omului are necesitate dincolo de divertisment sau estetică, de gând. Acum am să contrazic ceea ce am spus anterior, dar din cauza vremurilor în care trăim, consumului emoțional, pe care ,cred că, mulți îl simt, a implicării forțat/benevole, din punctul meu de vedere, în multe activități, pentru un trai decent, ș.a., spectatorii de cele mai multe ori aleg să se delecteze cu comedii, ceva ușor, pentru că greul e la ordinea zilei (râd), ceea ce nu este rău, este ceea de ce are nevoie, acum, sufletul, puțină culoare în toată rutina vieții.
Cum se transformă personajul pe care-l joci, în funcție de publicul care recepționează mesajul?
Bună întrebare, mulțumesc. Știi este foarte interesant, per general, cum simt transformarea, nu atât a rolului, el rămâne același, cu aceleași sarcini, dar emoțiile care trec prin tine, unele fiind conștientizate, altele la nivel subconștinet, ele radiază în mod diferit de la un public la altul. Există sinergia dintre public și actor, în momentul când ea se crează firesc, energia pe care o debordezi este simțită de propriul corp ca o plăcere în care te scalzi, uneori însă se întâmplă că sinergia nu s-a produs, desigur e ceva subiectiv, dar simți că, per ansamblu, nu s-a creat legătura dintre scenă și sală, și atunci ai senzația că ceva nu funcționează, dar asta nu înseamnă că personajul se transformă, nicidecum, probabil decalează nivelul energetic.
Există spectacole care cer spectatorilor mai multă răbdare, atenție – ”Între noi e totul bine”, este unul dintre aceste spectacole. Cum îi convingem să rămână în această experiență, să aibă răbdare până la capăt sau poate să vină să repete experiența…
Cred că, venind o dată la spectacolul „Între noi e totul bine”, sau rezonezi cu el sau nu. Este un spectacol în care fiecare replică are sens, și nu trebuie doar auzită, dar și înțeleasă, cu cât mai mult te aprofundezi în acest text cu atât mai mult vrei să-l înțelegi, dar dacă nu se întâmplă asta, atunci nu e nevoie de a convinge, fiecare are dreptul de a alege. Publicul nu e doar consumator, ci partenerul nostru de sens, semantică.
Cum se creează sentimentul de apartenență între teatru și public?
În viziunea mea sentimentul de apartenență se crează atunci când există respect din ambele părți, există idei comune, publicul se regăsește, în emoții, povești și este parte din ceea ce se întâmplă în scenă. De fapt acest sentiment de apartenență, este nivelul trei din piramida lui Maslow, care ne dă sens. Astfel teatrul devine nu doar o preferință ci nevoia umană profundă, legată nemijlocit de suflet.
Cum devine teatrul un loc în care o comunitate se regăsește?
Cred că teatrul devine un loc în care o comunitate se regăsește prin continuitate, aceiași oameni care revin să privească spectacolele în care se regăsesc, cu care rezonează, și care îi provoacă, în același spațiu cald, de respect și prietenos, și iar revenim la sentimentul de apartenență.
Cum educăm publicul, în așa fel ca să înțeleagă diferența dintre un eveniment de divertisment și un eveniment cultural?
Totul începe din copilărie. Și, poate, tocmai pentru a nu ajunge la această întrebare la maturitate, părinții își duc copiii la spectacole, la balet, mezee, le citesc, stau alături de ei în povești. Așa se naște, încet, fără explicații, un fir invizibil —care leagă omul de frumos, de cultură. Gesturi mici, repetate, devin tradiție. Și atunci întrebarea dispare de pe ordinea de zi (râd).
Teatrul „Alexie Mateevici” a fost, de-a lungul timpului, un loc în care mai multe generații de artiști au ales să rămână și să creeze, în ciuda dificultăților. Ce înseamnă pentru tine această formă de rezistență prin teatru, în condițiile actuale?
Până a răspunde la această întrebare țin să scriu asta: În teatru avem două comori, vorbesc de actrițele Margareta Nazarchevici și Ludmila Botnaru, ele reprezintă surse de inspirație și energie, de respect și autosuficiență, de colegialitate și devotament, și nu în ultimul rând dragoste de teatru, pentru generațiile tinere. (râde) Răspuns la întrebare: IUBESC CEEA CE FAC!
P.S. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, vă mulțumesc cu recunoștință (inimioară)