Ada Lupu s-a născut la Botoșani, România. Și-a făcut studiile la Universitatea de Arte „George Enescu”, Facultatea de Teatru, unde a făcut și un master în actorie, după care și-a continuat studiile la Școala Doctorală de Teatru din Iași. Este actriță la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Vorbește româna, engleza, franceza, rusa. În serialul Plaha, Ada Lupu a jucat-o pe Irina, o jurnalistă care avea curajul să-l înfrunte pe Plaha. Ziarul de Gardă a discutat, în cadrul unui interviu, cu actrița Ada Lupu.
— Care a fost cel mai complicat episod jucat de tine?
— Poate ultimul episod… Trebuie să recunosc că personajul meu are o anumită ținută pe parcursul serialului. Nu am jucat secvențe spectaculoase, schimbări evidente ale gradului de dificultate. Au fost scene constante…
— Dar ai jucat un personaj cu o fermitate aparte, fermitate care trebuia respectată, menținută și nu cred că a fost simplu…
— De la un punct încolo, devenise chiar frustrant. Și de asta a fost important să am aproape echipa, regizorul, care să-mi spună că deși nu sunt implicată în scene spectaculoase, cu împușcături și explozii, acest personaj, prin sobrietatea sa, are o spectaculozitate cu totul aparte. A fost foarte interiorizat totul. A fost acest joc de conținut și lipsă de spectaculozitate care îi sperie de obicei pe actori, inclusiv pe mine. A avut nevoie de o compensare din interior.
— Cum ai fost selectată pentru acest rol?
— După câteva probe de casting…
— Ai aflat cine era Irina pe care o joci în film? Întreb pentru că e dificil de identificat o persoană din anturajul său care ar fi avut o astfel de putere de influență asupra lui…
— Imediat cum a apărut serialul, am primit mai multe întrebări legate de identitatea Irinei. Mi-a plăcut să mă joc cu misterul din jurul ei. În cele din urmă, trebuie să recunosc că Irina este un personaj simbol, care înglobează mai multe calități…
— Un personaj care în realitate a lipsit în anturajul lui Plaha…
— Da, a lipsit și poate nu anume Irina, ci un personaj care ar fi rezistat până la urmă, spunându-i niște adevăruri în față.
— Cum ai suportat episodul „maternitatea clandestină”, care devenise un bâlci al nou-născuților?
— Foarte complicat… În rolul Rodicăi este Anamaria Rusu, care este și prietena mea. A fost foarte dureros să trec prin aceste suferințe. De altfel, și în România în anii ‘90 au existat diferite tranzacții cu copii. Erau vânduți sau dispăreau fără urmă. Este o rană comună, pe care o simțim cu aceeași intensitate. E îngrozitor acest episod și e greu să-l urmărești fără să te răscolească, fără să te revolte, fără să lași o lacrimă, fără să încerci să acționezi mai curajos decât au acționat alții până la tine. Da, mai este și frica de a nu se repeta istoria…
— După acest film, mă gândeam la dosarele intentate lui Plaha, dosare legate de escrocherii, de furtul miliardului. În aceste dosare nu figurează crimele comise în raport cu mamele și copiii vânduți, în raport cu fetele traficate – nenorocirile umane nu figurează în ele. Chiar dacă s-ar face justiție în dosarul miliardului, ar fi injust să nu se facă justiție și în cazul tragediilor umane…
— Am și eu sentimentul ăsta. Furtul miliardului este o rană a statului, care nu se compară cu suferința mamelor despărțite de copiii lor sau cu suferința familiilor fiicele cărora au fost împușcate pe marginea drumului. Și asta e extrem de dureros. Rana statului și-a asumat-o fiecare, considerându-se parte a acestui stat furat, dar mai puțini și-au îndreptat atenția spre destinele marginale.
— Fiecare actor învață mereu câte ceva de la personajele pe care le interpretează. Ce ai învățat de la Irina?
— Am apreciat la acest personaj că este un om direct, care are puterea de a spune lucrurilor în față, fără frică. Mie mi-a lipsit anterior această stare. Din momentul în care m-am despărțit de Irina, încerc să asimilez în viața mea acest fel de atitudine. Îmi place că e o femeie independentă, că are o gândire lucidă, corectă. Și cel mai mult mă leagă de ea empatia, sensibilitatea, capacitatea de a iubi.
— Cum a fost vizita la Spitalul de Psihiatrie, unde a fost filmat episodul întâlnirii tale cu Rodica?
— M-au întristat condițiile de acolo, deși niciodată locurile astea nu adie a fericire. Atmosfera e rece. Bănuiesc că de prin perioada sovietică bolile psihice sunt considerate de rușine. Dacă erai diagnosticat cu vreo boală psihică, ți se punea o ștampilă care te marca pentru totdeauna, fiind tratat altfel în societate, fiind respins, neglijat, chiar și lipsit de drepturi. Din acest motiv. mulți refuzau să se trateze. Și până astăzi în societate lipsește respectul față de oamenii aceștia care nu au nicio vină. Este și preconcepția că ei nu văd lumea la fel ca și noi și, deci, pot să stea și în frig, și flămânzi. Dar ei sunt oameni foarte sensibili, au un simț de observație foarte profund. E posibil ca niște condiții improprii ei să le simtă mai intens ca și noi. Când ajungi la Costiujeni, îți vine să plângi. Da, ai vrea să fie ca în filmele americane, ca o tabără de odihnă, dar nu este așa. Oamenii ăștia sunt marginalizați și desconsiderați.
— Ar putea face ceva jurnalismul ca să se schimbe condiția acestor oameni?
— Sunt sigură că ar putea – dacă s-ar mediatiza aceste stări și condiții, dacă s-ar pleda în mod public pentru acești oameni, lucrurile s-ar schimba, măcar și dintr-o rușine în raport cu imaginea lor publică, or și tăcerea care tronează peste aceste situații le face să perpetueze.
— Cum este jurnalismul din R. Moldova în raport cu jurnalismul din România?
— Presa e canalul prin care candidații comunică direct sau indirect cu potențialul electorat. Da, presa trebuie să fie echidistantă, dar sunt situații în care ar trebui să se poziționeze de partea binelui. E bine să spună lucrurilor pe nume.
— Ai vreo curiozitate să-l întâlnești pe Plaha?
— Nu cred că mi-aș dori să-l întâlnesc. Probabil, e greu să te întâlnești pe viu cu el și să rămâi decent.
— Ce te-ar respinge cel mai mult?
— Lipsa de empatie e cea mai periculoasă, până la urmă. Și narcisismul, și avarismul, dacă nu îi afectează pe cei din jur, pot fi cumva depășite. Nevoia de bani, nevoia de bogăție, nevoia de funcții tot pot fi înțelese, nu și lipsa de empatie. Capacitatea de a călca peste oameni e de neiertat.
Autoare: Aneta Grosu, Ziarul de Gardă