Publicat în 1969, romanul La Disparition, cartea care l-a făcut celebru pe Georges Perec, are aproape 300 de pagini și respectă o regulă radicală: nu conține deloc vocala „e”. Dincolo de performanța tehnică, această lipsă deliberată a devenit semnătura cărții și motivul pentru care este considerată una dintre cele mai cunoscute experimente literare ale secolului XX, transmite MediaFax.
„La Disparition” (Dispariția), roman apărut în 1969, l-a și făcut celebru pe autorul său, George Perec. Are 300 de pagini, iar Perec a făcut aici un exercițiu ce ar putea să pară o glumiță de intelectual: un roman fără vocala „e”, cea mai folosită vocală din franceză. Povestea lui Georges Perec nu e despre snobism literar, ci despre ce rămâne când ceva esențial dispare, iar cu durerea nu-ți rămâne decât să te împrietenești, pentru că n-ai cum să scapi de ea. „E”-ul lipsă dă structură, nu harababură. Mai important decât această performanță tehnică este motivul pentru care Perec a ales să facă asta. „La Disparition” este o lipogramă – un text scris cu excluderea deliberată a unei litere.
„E”-ul lipsă – lipsa mamei
În cazul lui Perec, eliminarea „e”-ului e cu atât mai fascinantă, cu cât această vocală e de bază în limba franceză. Romanul este o poveste detectivistică ciudată, în care personajele dispar, sunt căutate, se pierd, fără ca vreodată să fie numită explicit cauza.
De-a lungul timpului, criticii literari au încercat să identifice semnificația eliminării acestei vocale și, la un moment dat, au izbândit: „e”-ul lipsă trimite la o lipsă și mai mare: mama scriitorului. Deportată la Auschwitz și ucisă acolo, în timpul Holocaustului, în timp ce tatăl său a fost ucis în front, în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial.
Copilăria – lipsă și război
Georges Perec s-a născut la Paris, în 1936, într-o familie de evrei polonezi. Copilăria lui? Pierdere, lipsă, război, tăcere – scheletul moral pe care-și va zidi scriitura.
Aceste experiențe revin obsesiv în scrisul lui Perec, chiar și atunci când vorbește despre experiențe banale.
Limitarea nu sugrumă, ci potențează
Perec a fost membru al grupului Oulipo (Ouvroir de litérature potentielle – Atelier de literatură potențială) – o comunitate de scriitori și matematicieni interesați de constrângeri formale: texte scrise după reguli stricte, formule, scheme, jocuri. Ideea centrală a grupului era că limitarea nu sugrumă creativitatea, ci o potențează.
Prin urmare, romanul lui Perec nu e doar un capriciu și nici o expunere vanitoasă de tehnică bună, ci filosofie literară. Însă, desigur că a-l reduce pe Perec la statutul de „scriitor al romanului fără „e” ar fi mai mult decât nedrept.
Pasionat de inventare
Pasiunile lui pentru obiectele mici, aparent nesemnificative (apartamente, liste, obiceiuri, ritualuri, gesturi repetitive) documentează banalul ca o constantă a vieții (în „Les Choses” a scris despre obsesia pentru consum a unui cuplu tânăr, iar în „Je me Souviens” (Îmi amintesc) – a adunat sute de fragmente de memorie personală și colectivă și nu le-a dat formă, le-a lăsat așa, pur și simplu – a fost un pasionat de inventare și tipologii).
Spectaculozitatea lui Perec constă tocmai în aceea că nu caută cu lumânarea. Într-o lume a algoritmilor, a regulilor de tot felul, a constrângerilor și a corectitudinii politice, sensul se poate construi tocmai astfel: din lipsă.
Perec avea doar 45 de ani când a murit, dar a lăsat în urmă o operă dificil de încadrat, dar ușor de recunoscut: texte ce par jocuri, jocuri ce ascund răni. După Perec rămâne ideea: tăcerea spune mai mult decât cuvântul.