The New York Times (The NYT) a publicat pe 14 ianuarie 2026 o recenzie amplă a romanului Tatianei Țîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, tradus în limba engleză de Monica Cure. Articolul, intitulat „Why Does This Teenager Hate His Mother So Much?” („De ce îl urăște atât de mult adolescentul pe mama lui?”), evidențiază complexitatea relației dintre mamă și fiu și modul în care pierderea modelează sensul vieții.
Traducerea în română a recenziei publicate de The NYT:
Moartea vine pentru noi toți, și am conceput numeroase filosofii pentru a-i face față. Unii insistă că moartea nu este decât o treaptă către o altă viață. Alții se întreabă dacă moartea nu este tocmai ceea ce dă sens vieții, în felul în care toate lucrurile își capătă semnificația din ceea ce nu sunt: lumina din întuneric, iubirea din ură, începuturile din sfârșituri.
Scurta și profundă nuvelă a scriitoarei din Republica Moldova Tatiana Țîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, se încadrează în această a doua categorie. Scrisă în română și tradusă în engleza britanică de Monica Cure, povestea îl urmărește pe un pictor pe nume Aleksy, care, ca parte a unui exercițiu terapeutic, reflectează asupra unei veri petrecute cu mama sa cu mai bine de un deceniu înainte, când avea 18 ani.
Aleksy și familia sa sunt imigranți polonezi în nordul Londrei. Străinătatea lor îi izolează într-un univers propriu, un fel de cochilie în care Aleksy trăiește propria singurătate adesea chinuitoare.
Citește și: Tatiana Țîbuleac își sărbătorește ziua de naștere: romanele care au impresionat cititorii și criticii
El și mama sa, denumită „mama” pe tot parcursul cărții, petrec vara într-o casă închiriată în nordul Franței. Aleksy ar fi preferat să fie oriunde altundeva, pentru simplul motiv că o urăște pe mama sa. „Tata o numea «vacă proastă». Noua iubită a tatălui o numea «cârnat». Doar eu trebuia să o numesc «mama»,” spune el. „Aș fi schimbat-o, dacă aș fi putut, cu orice altă mamă într-o fracțiune de secundă.” Cititorul petrece mare parte din carte încercând să afle de ce.
Aflăm, de la început, că Aleksy a fost trimis timp de șapte ani la o școală pentru tineri cu probleme și că și-a exprimat gândurile misantropice prin comportamentul său: obiecte distruse și persoane rănite, în mare parte ca reacție la moartea prematură a surorii sale, Mika.
„Ochii verzi” este un roman frumos, datorită atât acuității dialogului și străinătății metaforelor (cum ar fi „câmpul de floarea-soarelui sângeros” ale cărui tulpini „scot toate florile rând pe rând, ca un grup de ochi de pește”), cât și talentului de povestitor al autoarei. Ca un origamist literar, autoarea pliază detaliile intrigii astfel încât fiecare revelație nouă obligă cititorul să reconsidere întreaga narațiune.
Aleksy ne spune, de exemplu, că trecătorii scuipă adesea casa familiei sale. Aflăm mai întâi de la bunica lui că acest lucru se întâmplă pentru că sunt „cea mai bogată familie” din cartier. („Ea credea că toți cei care își puneau salam pe masă erau bogați.”) Apoi suspectăm că sunt vizați pentru că sunt imigranți. Mai târziu, narațiunea lui Aleksy arată clar că sunt scuipați din cauza unui lucru teribil pe care l-a făcut el unui alt copil. Până la finalul cărții, aceste revelații fragmentate ne fac să ne întrebăm dacă am presupus ceva corect.
Vezi și: Romanul Tatianei Țîbuleac, „Grădina de sticlă”, premiat în Polonia
Dar puterea acestui roman provine în primul rând din reflecțiile asupra durerii și pierderii. Se dovedește că mama lui Aleksy este pe moarte, iar vara pe care o impune să o petreacă împreună în Franța ar putea fi ultima. „Te gândești la moarte doar când ești pe moarte… și asta e o prostie,” spune ea. „Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care se va întâmpla oamenilor, mai degrabă decât toate visele lor.”
Cum moartea iminentă a mamei poate da sens vieții ei dificile sau poate rescrie termenii relației tensionate cu Aleksy sunt mizele poveștii emoționante a lui Țîbuleac. Înțelegerea nu doar a ceea ce i-a luat moartea, ci și a ceea ce i-a oferit, este proiectul final al lui Aleksy. „E ciudat,” spune el, poate ca un avertisment, „cum poți construi o viață nouă din rămășițele vieților altora.”