În fiecare colț al țării noastre, pregătirile de Paște încep din ajun: ouă roșii, pască, miros de var. Paștele nu e doar o sărbătoare religioasă, ci o punte între generații, între credință și obicei, între vechi și nou. Această sărbătoare nu a încetat de sute și sute de ani să trezească în oameni aceleași sentimente comune, care i-au unit indiferent de duritatea vremurilor: „recunoștința”, „bunătatea”, „simbolismul” și firescul „Hristos a înviat!”
Una dintre cărțile de vizită ale pământurilor basarabene sunt tradițiile, care reprezintă părți din cultura noastra îndepărtată, părți din noi și din trecutul care ne definește. În acest interviu, alături de Varvara Buzilă, etnografă la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău, am pătruns în lumea tradițiilor pascale, pentru a descoperi cum pot acestea să rămână nemuritoare.
— Ce înseamnă Săptămâna Mare și cum se pregătesc oamenii pentru Paște din perspectiva tradiției și credinței?
— Suntem, într-adevăr, în Săptămâna Mare, care precede sărbătoarea Paștelui, iar fiecare zi are anumite tradiții, recomandări și interdicții. Paștele este reprezentat de o serie de acțiuni ce dau sens sărbătorii, după cum spune și vechea zicală: „așa făceau bătrânii, așa facem și noi”.
De Paște, sunt foarte importante pregătirile: pe de o parte, curățenia în gospodărie și comunitate, pe de altă parte, curățenia în trupul și sufletul omului. La noi se ține postul – atât alimentar, prin evitarea produselor de origine animală, cât și moral, printr-un comportament cumpătat, prin gânduri, vorbe și fapte curate.
În această perioadă, oamenii sunt îndemnați să evite comportamentele care contravin moralei creștine și tradiționale.
Înainte de începutul Postului Mare, dar și la finalul lui, se practică obiceiul „iertărilor” – un gest de împăcare cu cei din familie, neam sau comunitate, ori cu oricine ai avut o neînțelegere. Acest obicei este esențial pentru menținerea unei vieți în armonie și face parte din valorile morale tradiționale.
Un alt aspect important este că sărbătoarea Paștelui marchează un nou început – o fază nouă de trăire în spiritul învățăturii lui Iisus Hristos și al credinței creștine.
— Care sunt elementele simbolistice ale sărbătorii Paștelui la noi în țară?
— Un simbol pe care eu mi-l amintesc foarte bine de pe vremuri, erau leagănele sau scrâncioburile (la sud se numeau dulapuri). Acesta era un punct de reper comunitar, în jurul căruia oamenii se adunau în ziua de Paște.
Ultimul scrânciob de acest tip din R. Moldova a fost adus la Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, fiind construit în vremuri de demult de niște oameni din Lozova.
Acest leagăn era destinat în special bătrânilor satului. Având în vedere perioada războiului, a foametei și a sărăciei, pentru că nu au avut parte de o copilărie frumoasă, în care să se bucure de un astfel de leagăn, se adunau simbolic să se dea în leagănul construit special pentru a „trăi”, într-un fel, ceea ce n-au trăit.
Totodată, leagănul mai însemna că „te rupi de la pământ” și intri într-o altă fază a existenței. De parcă viața începea din nou odată cu învierea lui Hristos.
Erau tot felul de urări simbolice – „să se ridice cât mai sus moșnegii pentru a crește cât mai sus cânepa sau grânele” ș.a.m.d.
— Ce semnificație au ouăle, pasca și copturile de Paște?
— Sunt niște elemente ale ritualului creștin. Paștele, fiind una dintre cele mai mari sărbători creștinești, practicată în spațiul nostru de multă vreme, s-a conturat într-un scenariu al mai multor elemente.
De exemplu, în ajun, după ce s-a copt pască și s-au vopsit ouăle, uneori toată familia, alteori doar unii dintre membrii acesteia, merg la biserică pentru sfințirea acestora.
De ce sunt sfințite alimentele: pentru că în post credinciosul a trecut prin această purificare, alimentele pe care urmează să le mănânce trebuie să fie consacrate din punct de vedere ritualic, astfel, în Noaptea Învierii, alimentele se sfințesc, ca mai apoi să fie consumate.
Din coșul pe care îl luăm la sfințit nu trebuie să lipsească pasca tradițională – la noi a fost mereu cea împletită, cu semnul crucii în centru și umplută cu brânză, apoi ouăle roșii neapărat și restul bucatelor, de obicei, ceea ce gătesc gospodinele pentru sărbătoare.
În pască, strămoșii noștri vedeau, simbolic, chipul lui Hristos, iar pe ouăle colorate în roșu vedeau sângele lui, vărsat ca jertfă în numele oamenilor.
Simbolurile pe care le imprimăm pe ouă reprezintă, de asemenea, anumite semnificații.
Elementele care se aplicau pe ouă erau reprezentații astrale (stea, soare), elemente din natură (motive florale), din agricultură (greblă, sapă), dar și reprezentații ecleziastice (cruce, chipul lui Iisus etc.).
Aprinderea focului haric în Noaptea Învierii reprezintă lumină și purificare. Lumea duce acasă, de obicei, câte o părticică din lumina adusă de preot de la Mormântul Domnului, pe care încearcă să o păstreze aprinsă cât mai mult timp, nădăjduind că în acest mod își purifică casa și alungă spiritele rele.
Dimineața, cei care au fost la biserică se întorc acasă. La noi se practică spălatul obrajilor cu ou roșu sfințit și cu monede – acestea semnificând belșug, apoi toată familia se așează la masă și gustă mai întâi de toate din pasca sfințită, apoi și din celelalte bucate. Practica se va desfășura trei zile.
— De ce trei zile? Ce simbolizează aceste trei zile când vine vorba de sărbătorile pascale?
— În primul rând, cu siguranță, ați observat că sărbătorile astea mari în spațiul românesc se sărbătoresc trei zile. La fiecare sărbătoare exista, mai ales în trecut, o practică: prima zi se sărbătorea în familie, apoi urma a doua zi, când cei tineri mergeau să sărbătorească la rudele mai în vârstă. De exemplu, tinerii însurăței mergeau la nașii lor și invers, a treia zi nașii mergeau în vizită la fini ș.a.m.d. Aceste vizite se fac simbolic, cu daruri și pentru a actualiza relația care „s-a învechit” peste an.
— Cum s-au transformat aceste tradiții de-a lungul timpului? Ce s-a pierdut și ce s-a păstrat?
— Tradiția încondeierii ouălor cu ceară aproape că a dispărut – un obicei de pe vremuri este încondeierea ouălor pascale cu ajutorul cerii de albine. Această tehnică era considerată foarte valoroasă. Arta oului încondeiat este una migăloasă, dar sacră.
Tot așa s-a pierdut și practicarea horelor sau a jocului. Pe vremuri, oamenii se întâlneau de Paști în mijlocul satului pentru a dansa și cânta, astăzi este tot mai rar practicat jocul. Sau hainele noi: pe vremuri, să te îmbraci în „haină nouă” reprezenta înnoire (trup și suflet), având în vedere abstinența dinaintea Paștelui.
De altfel, astăzi nu mai coc toate gospodinele pască acasă, chiar și prin anii 2000 încă se mai cocea acasă, acum însă o cumpărăm de la magazin. Pe de o parte, femeile nu se mai chinuie atât de mult să facă cuptoare întregi cu pască, dar pe de altă parte, se pierde o tradiție.
Cu toate astea, satele mai îndepărtate de urbe trăiesc diferit chiar și astăzi perioada sărbătorilor pascale. În comunitățile rurale, oamenii se cunosc între ei, comunică mult, se pregătesc de sărbătoare împreună, gospodinele își împrumută ingrediente una alteia, nu se doarme toată noaptea din cauza copturilor și pregătirilor.
La oraș nu ai cum să trăiești astfel. Nu ai spațiul necesar pentru asta. Din acest motiv, de Paște, vezi tot orașul gol. Toți pleacă la sat.
— Cum putem să vopsim ouăle în mod cât mai natural? Ce tehnici tradiționale din trecut cunoașteți?
— De vopsitul ouălor se ocupau, în special, tot femeile. Acestea își pregăteau cu ceva timp înainte toate ingredientele naturale și ustensilele necesare. Ceară de albine, condei special, cu vârf din păr de porc, care se înmuia în ceară fierbinte, apoi se trasau pe ou diferite imagini. Totodată, femeile cunoșteau foarte bine plantele din care se putea extrage culoare. Pentru că oul este comestibil, se foloseau produse naturale.
Se folosea sfeclă roșie pentru culoarea roșie sau roz, coji de ceapă pentru galben sau cafeniu, diferite rădăcini de plante pentru culoarea verde, culoarea neagră se extrăgea din coajă de stejar ș.a.m.d.
Tot așa, se luau diferite frunzulițe de plante sau mici flori și se lipeau de ou, apoi acesta se scufunda în apa colorată, astfel încât să iasă la final un ornament.
Tehnica este simplă: punem într-o cratiță cu apă ingredientul care va da culoare, apoi se dă în fierbere. După asta se scot plantele colorante, iar în apa colorată se adaugă oțet și ouăle, peste care se aruncă un chibrit aprins pentru a nu se sparge coaja la fierbere. Acestea se fierb 5 minute.
O mică paranteză: înainte de asta, ouăle se spală cu detergent pentru a îndepărta stratul protector de pe coajă, altfel riscăm să nu se prindă culoarea.
După ce scoatem ouăle colorate din apă, le ștergem cu un șervețel înmuiat în untdelemn sau orice tip de grăsime de care dispunem, pentru a da luciu culorii, dar și pentru ca aceasta să rămână fixată bine pe ou. Cam astea erau.
Ce consider eu foarte important este să nu lăsăm toate aceste tradiții în spate. Să nu practicăm aceste obiceiuri singuri, ci să îi tragem lângă noi pe cei tineri, să le arătăm, să transmitem practicile din neam în neam, pentru că ne definesc, pentru că trebuie să ne definească și mai departe.
Dacă îi vom lua alături de noi pe nepoți, pe copii, pe cei tineri în momente de acest gen și le vom arăta arta tradițiilor, îi vom pune să facă și ei cu mâinile lor, dânșii nu vor uita asta. Așa păstrezi o tradiție – continuând să o dai mai departe.