Genele joacă un rol esențial în cât de mofturos este un copil la masă și în cât timp această reticență scade odată cu vârsta. Un studiu recent arată că sunt cazuri în care creierul unor copii este literalmente programat să proceseze mâncarea diferit și acești copii au nevoie de sprijin specific, nu doar de mai mult timp, scrie HotNews. „Acest comportament nu apare în urma unor greșeli în educație”, spune dr. Zeynep Nas, cercetător postdoctoral în cadrul Departamentului de Științe Comportamentale și Sănătate de la University College London (UCL) și una dintre autoarele principale ale studiului.
Un studiu amplu publicat în Journal of Child Psychology and Psychiatry a analizat obiceiurile alimentare a 35.000 de copii de la vârsta de 16 luni până la 13 ani, urmărind în special modul în care gemenii identici și non-identici consumă alimente. Cercetătorii au analizat diferențele dintre gemeni identici, care au același profil genetic, și gemeni non-identici, care împart aproximativ jumătate din materialul genetic. Au urmărit cât de asemănătoare sunt comportamentele lor alimentare, în special tendința de a fi selectivi la masă.
Ce spune studiul
Rezultatele au arătat că mofturile alimentare sunt mult mai similare în cazul gemenilor identici decât în cazul celor non-identici. Acest lucru sugerează că genetica joacă un rol major în modul în care copiii acceptă sau resping alimentele. Estimările cercetătorilor indică faptul că factorii genetici explică aproximativ 60% din variația mofturilor alimentare la vârsta de 16 luni și peste 74% între 3 și 13 ani. Spus simplu, chiar și atunci când doi copii cresc în același mediu și sunt expuși la aceleași mese, diferențele în comportamentul alimentar pot fi explicate în mare măsură de predispoziția genetică, nu doar de regulile de acasă sau de stilul parental.
Dr. Zeynep Nas, una dintre autoarele acestui studiu, a subliniat că mofturile alimentare nu sunt rezultatul unui stil parental greșit, ci o predispoziție biologică înnăscută. Ea spune că această constatare poate liniști părinții care se simt vinovați că nu reușesc să-și facă copilul să accepte mai multe alimente ori se tem de deficiențele nutritive care pot să apară în cazul copiilor mofturoși.
Când mofturile sunt normale și când vorbim despre aversiuni alimentare reale
Majoritatea copiilor trec prin etape în care refuză legumele verzi, resping alimente cu texturi noi sau cer obsesiv aceleași două-trei feluri de mâncare. Aceste comportamente sunt obișnuite în anumite etape de dezvoltare, mai ales în jurul vârstei de 2-4 ani, când copiii învață să își afirme autonomia. Pentru cei mai mulți, această perioadă trece de la sine, pe măsură ce cresc și sunt expuși, fără presiune, la alimente variate.
Însă studiul atrage atenția asupra unui grup mult mai restrâns de copii, pentru care mofturile alimentare nu sunt o fază, ci o dificultate profundă și persistentă. Acești copii nu doar că refuză anumite alimente, ci pot avea reacții intense la mirosul mâncării, la textura sau la simpla prezență a unor alimente noi pe farfurie. Dieta lor ajunge să fie extrem de limitată, uneori la câteva alimente tolerate, iar acest lucru poate ridica îngrijorări reale legate de creștere și aport nutrițional.
Diferența esențială este că, în aceste cazuri, copilul nu doar că „nu vrea”, ci pare efectiv incapabil să încerce alimente noi, indiferent de strategiile aplicate de părinți. Nu vorbim despre refuzuri ocazionale sau despre preferințe schimbătoare, ci despre aversiuni alimentare stabile, care nu se estompează odată cu vârsta și nu răspund la metodele uzuale de diversificare. În cazul lor, creierul procesează mâncarea diferit încă de la început, iar ceea ce pentru alți copii este doar o etapă trecătoare, pentru ei poate deveni o provocare de durată. Tocmai de aceea, acești copii au nevoie de înțelegere și sprijin adaptat, nu de presiune sau comparații cu alți copii care „mănâncă orice”.
Ce pot face părinții: pași practici
Unul dintre cele mai importante mesaje ale studiului este că genetica nu înseamnă destin. Deși predispoziția genetică explică o mare parte din mofturile alimentare, mediul continuă să conteze, mai ales în primii ani de viață. Cu alte cuvinte, părinții nu sunt vinovați pentru mofturile copilului, dar pot avea un rol esențial în felul în care acesta este sprijinit.
Cercetătorii arată că, la vârste mici, experiențele repetate și contextul meselor pot influența relația copilului cu mâncarea, chiar și atunci când există o sensibilitate biologică crescută.
1. Expunere repetată, fără presiune
Copiii cu predispoziție spre mofturi au nevoie de mai mult timp, nu de mai multă insistență. Un aliment poate fi refuzat de multe ori înainte de a fi acceptat, iar presiunea („mai ia o gură”, „nu te ridici de la masă”) crește adesea aversiunea. O strategie mai eficientă este să oferi constant cantități mici din alimentele refuzate, alături de altele familiare, fără a condiționa sau comenta excesiv.
2. Atmosferă calmă la masă
Mesele tensionate pot amplifica reacțiile negative ale copiilor sensibili la mâncare. Studiul susține importanța unui cadru predictibil și calm: mese luate împreună, fără distrageri majore și fără negocieri sau recompense legate de mâncare. Copilul trebuie să simtă că masa este un spațiu sigur, nu un test.
3. Implicarea copilului, fără obligații
Implicarea în alegerea alimentelor, în gătit sau în aranjarea farfuriei poate reduce treptat reticența. Chiar și simpla familiarizare vizuală sau tactilă cu mâncarea ajută un copil care procesează alimentele diferit să își reducă anxietatea legată de noutate.
4. Fără comparații și fără etichete
Compararea cu alți copii („uite, fratele tău mănâncă”, „la grădiniță toți copiii mănâncă”) poate accentua sentimentul de eșec. Studiul arată clar că doi copii crescuți în același mediu pot avea reacții alimentare complet diferite, tocmai din cauza diferențelor genetice. Etichete precum „mofturos” sau „dificil” nu ajută și pot fixa comportamentul.
Când este nevoie de sprijin suplimentar
Studiul nu spune că toți copiii mofturoși au nevoie de evaluări sau intervenții speciale. Din contră, arată că pentru cei mai mulți copii, selectivitatea alimentară este o etapă de dezvoltare care se atenuează în timp. Există însă situații în care dificultățile alimentare sunt mai intense și persistente, iar atunci este util ca părinții să ceară îndrumare de specialitate. Nu pentru a „eticheta” copilul, ci pentru a înțelege mai bine ce are nevoie și cum poate fi sprijinit.
Specialiștii atrag atenția asupra unor situații care pot indica faptul că mofturile alimentare depășesc nivelul obișnuit al dezvoltării și merită urmărite mai atent:
- copilul acceptă foarte puține alimente, uneori doar 5-10, iar lista nu se lărgește în timp;
- reacțiile la mâncare sunt intense: greață, reflex de vomă, refuz categoric la miros, textură sau culoare;
- copilul evită complet alimentele noi, chiar și după expuneri repetate și fără presiune;
- mesele sunt constant o sursă de stres major pentru copil și familie;
- apar îngrijorări legate de creștere, energie sau aport nutrițional;
- copilul pare anxios sau speriat în contexte legate de mâncare (mese în afara casei, grădiniță, petreceri).
Prezența unuia sau a două dintre aceste semne nu înseamnă automat o problemă gravă. Contează combinația, intensitatea și durata lor. În astfel de cazuri, un pediatru sau un specialist în nutriție pediatrică poate ajuta părinții să diferențieze între o etapă prelungită și o dificultate care necesită sprijin adaptat.